Mă pomenesc că vorbesc sau scriu din ce în ce mai des despre sex. O fi oare şi din cauza adolescenţei mele neconsumate la timp – catar timid ce mă aflam – sau e doar firea mea obsedată de gramatica eroticii? Sexul în sine îmi pare adesea mai puţin memorabil decât cohorta de aşa-numite perversiuni, care îi întreţin farmecul. Nu mă refer aici la experienţele extreme şi la alte artificii plasticate şi cauciucate, care îşi fac veacul prin altarele magazinelor de sex-shop, ci la simpla, la atât de banala atingere.
Timpul în bani, viaţa în bucurii, moartea în iluzii, sexul în intensitatea erecţiei: mai devreme sau mai târziu, totul se măsoară. Se cuvine să recunosc: orice planuri sunt zadarnice. Faci sex cu adevărat atunci când uiţi să mai faci sex. Iar idealul ultim este să îţi pierzi capul, să nu mai ştii de tine, să ţi se scurgă pentru câteva clipe toată raţiunea din el, tot ce ştiai tu până atunci. Apologia instinctului. Să uiţi TOTUL:
săruturile noastre ieşeau din întuneric
ca două portiere trântite cu furie (George Chiriac)
***
Dimineaţa, în Aluniş, nu găsesc nici măcar un magazine cu mâncare. Pe aceeaşi uliţă cu şcoala, îşi face veacul un simulacru de magazin alimentar, dotat cu chipsuri şi cornuri cu ciocolată Seven Days. Pentru restul alimentelor, este recomandabil aportul unui muzeograf. Magazinul funcţionează, de fapt, mai degrabă pe post de mini-crâşmă. De ce m-aş mira? Păi, unde sunt unul sau doi adunaţi în numele lui Bachus, acolo e şi zeul, nu? Şi, la urma urmei, fenomenul nu trebuie minimalizat. Aici, de fapt, nimic nu mai e mini: nici măcar fustele fetelor. Falşii Moromeţi o ard pe bune şi operează doar la nivel înalt. Încropesc şi ei, pe moment, o Catedrală a Neamului. The original one.
***
În urma unor provocări pe teme religioase, la care răspund mai degrabă din politeţe, primesc în dar de la o femeie simplă din Aluniş, o cărticică de rugăciuni a Sfântului Efrem cel Nou. Ultima oară când ne-am văzut, o luasem cu maşina până în Iclod şi, prins la mijloc în discuţie, nici nu mai ştiu de ce, i-am mărturisit despre mama. Chestionarul femeii se derula nemilos, vorbea cu mine de parcă m-ar şti, de parcă ar cunoaşte în detaliu golul dureros lăsat de pierderea bunicii şi ura aprinsă de întoarcerea mamei din Italia, la trei zile după ce bunica murise, cu scopul clar de a-şi pune sub zăvor apartamentul de pe Albac şi de a-l convinge pe bunicul că eu nu sunt capabil să-l îngrijesc. Acum mă ameninţă patetic că mă dă şi pe mine afară. Nu pot să nu-mi amintesc de primul an de studenţie, când, deşi eram fericit că, în sfârşit, mijeau şi pentru mine zorii independenţei (zori pentru care munceam uneori până seara târziu, dând lecţii particulare – Soarele răsare doar dacă-l plăteşti, îmi tot şopteau pe atunci înţelepţii de la BUG Mafia), a trebuit, totuşi, să-i plătesc chirie pentru că foloseam pentru meditaţii camera ei mare, ceea ce era, într-adevăr, un sacrilegiu. Mama încasa banii fără nicio problemă, după fiecare meditaţie, deplin convinsă că era dreptul ei. Cică mama-i mamă, nu-i muiere… Pe cât punem pariu?
***
În „Cuvântul înainte” la Acatistele Sf. Efrem cel Nou, primite în dar de la doamna Rodica, regăsesc cuvintele de la Evrei 10, 30: „Cu adevărat înfricoşător este a cădea în mâinile Dumnezeului celui Viu”. Este exact mesajul primelor două minute ale ecranizării de excepţie, în regia lui Martin Scorsese, a romanului de Nikos Kazantzakis („Ultima ispită a lui Hristos”), roman tradus, în sfârşit, şi la noi. Mă aflu, dintr-o dată, într-o companie înaltă: aceeaşi obsesie o chinuie pe Simone Weil, dar şi pe cel mai subtil teolog român al veacului trecut. Nu mă refer aici la Stăniloae, ci la prizonierul angoasat al unei banale mansarde pariziene.
