Am fost, nu de mult, în situația de a face un bilanț al anilor mei de la Litere. Ce-a fost frumos, ce ne-a stors de energie și ce ne-a ajutat să ieșim din facultatea asta cu ceva mai mult decât o diplomă, două – pentru insistenți. Fără să stau să mă gândesc prea mult, am răspuns: întâlnirile. Cu oameni pe care înainte doar îi citeam, cu oameni noi pe care i-am cunoscut și cu oameni care au meritat tot entuziasmul meu. Iar, de cele mai multe ori, ca într-un joc de domino, piesa-pivot a situaţiilor sau a coincidenţelor fericite a fost literatura. În anii aceștia mi s-a dovedit că literatura nu aduce doar întâlniri fictive cu personaje care mai de care mai bune de scos la bere sau ceai negru, dar complet rupte de realitate, ci e și motorul unor aduceri alături cât se poate de reale.
Joc de domino e și istoria întâlnirii mele cu fotograful Costin Irimia. A început, și ea, cu literatura. De data asta literatura canadiană. În septembrie am primit de la Crina Bud invitația de a lua parte la conferința de Studii canadiene, organizată de Facultatea de Litere a Centrului Universitar Nord din Baia Mare. Știam de Michael Odaatje, de siropul de arțar, de Xavier Dolan (e drept, prin colegul lui din Les amours imaginaires) și de Neil Young, dar cam aici se oprea universul meu canadian. În cele două zile de conferințe am aflat o mulțime de alte lucruri și nume și am cunoscut oameni cu care am continuat „experiența canadiană”. Unul dintre ei este Dan Schlanger, producătorul de origine română care-a dat pe spate filmul documentar nord-american.
Ca să ajung la miezul poveștii, într-o zi, după ce-i luasem un interviu despre ce și cum a făcut un român peste ocean, Dan m-a invitat la o galerie de fotografie. Pe lângă Cișmigiu, într-o casă Art Nouveau cu etaj și ferestre largi. Aici l-am cunoscut pe Costin Irimia, fotograful de artă care a transformat clădirea din Piațeta Papa Ioan Paul al II-lea, în Hyphen Gallery. Cum am avut prilejul unei vizite restrânse, am putut privi și asculta în tihnă poveștile expuse pe simeze. Am văzut chipuri fericite, bucăți de lume și Românii pe care, în viteză, de multe ori le ratam.
Una dintre fotografiile în fața cărora am stat ascultându-i povestea este Crime occurs in certain places (I). Lacul, Zorile, e undeva pe lângă Câmpina; cu mult timp în urmă, pe locul lui se găsea o mină de sare, în care mulți condamnați pe viață și-au ispășit piedeapsa. Prăbușindu-i-se tavanul, mina a devenit lacul de azi, dar nu încetează să-și atragă vieți omenești. Mare tam-tam a fost când fiul unui mai-mare de-al CC-ului s-a înecat din cauza unui vârtej. Ca să răzbune cutezanța burgheză și anticapitalistă, aparatnicul a decis astuparea lacului, așa că au fost răsturnate acolo zgură de la topitoria din Câmpina și resturi de construcții. Sfidare maximă – lacul nu s-a lăsat astupat și stă și astăzi ca la…fotograf.
Dacă ai răgazul unei cafele în timp ce te plimbi prin galerie, poți auzi multe astfel de povești. Mai mult, însăși amenajarea spațiului de expoziție e o poveste în sine, în care culoarea şi lumina joacă rolurile principale, cum mi-a mărturisit Costin: „culoarea peretelui de fundal este importantă deoarece influenţează percepţia culorilor şi implicit a fotografiei. Se cheamă metamerism, ştiinţă care spune în principiu că o culoare se percepe diferit atunci când este alăturată unei alte culori. Ansel Adams povestea că a expus odată fotografii (alb-negru) într-o sală cu pereţii ciocolatii şi că i s-a părut că fotografiile arată foarte bine, mult mai bine decât pe perete alb, aşa cum se întamplă de obicei”.
