Cu nevroză e ușor. Știm și noi.

Mă aflu într-o încăpere lungă și întunecată. Plafonul este jos și, imediat sub plafon, o instalație de resturi de usi îmbinate împreună. E un subsol fără ferestre și singura sursă de lumină e chiar ușa deschisă a încăperii. Mai e o sursă de lumină care atrage privirea pentru că e singurul alt obiect din încăperea de sub uși. E un monitor pe care rulează un video. Nu mai știu dacă există sunet. Oricum urechile îmi țiuie. Imaginea de pe ecran e în mișcare iar efectul e hipnotic. Stau și privesc fără să mă pot urni, fără să îmi pot recupera gîndurile și abilitatea de a mi le recunoaște. Mă pierd țintită între podea și ușile șui de deasupra mea care îmi creează senzația de captivitate în urma unui cataclism. Senzațiile pe care le experimentez în fața imaginii mișcătoare sunt viscerale și intense. Maxilarele îmi sunt încleștate, îmi vine să vomit. Femeia din imagine e dezbrăcată pe malul mării și face un hoola-hoop cu un cerc din sârmă ghimpată. Camera se mișcă între aproape și mai departe, arătându-mi rănile și carnea care se zdruncină la fiecare atingere a cercului.

Dârdâind, plec într-un final să văd și restul expoziției de artă contemporană de la Palazzo Strozzi. Urmează o noapte extrem de impropriu numită albă. După două calmante cu ierburi liniștitoare, nu reușesc să adorm. Propriii mei demoni par să creadă că dacă ne-am uitat la chestii oribile, atunci facem un fel de festival. Petrec una dintre nopțile acelea în care doar din când în când îmi dau seama de cat de strânși îmi sunt umerii, de cât de încleștat îmi e pumnul cu care strâng pătura.

E artă bună. După toate criteriile pe care le pot numi, e bună. E expusă, e validată, iar efectul e autentic și profund. Tot ce simt e intens, intim și personal (retroactiv, pot spune că și de durată). Dar efectul nu a fost cathartic. Nu știu exact ce-a vrut să zică autorul, dar știu că intensitatea experienței create a fost deliberată. Pentru că evident, arta tinde a fi o experiență intensă a sufletului. Numai că eu, anxios cu experiență vastă și cu tenebre bine vizitate prin interior, nu văd utilitatea sufletească a acestui fel de artă.

Evident că acum o să dau cu o bâtă mare într-o baltă mare mare. Evident că mă întrept către pragmatism în artă, către programatism.

Și totuși, omenește, nu văd de ce mi-aș dori să trăiesc o experiență creată ca să inducă nevroză. Nevroza, anxietatea, frica viscerală, astea sunt ușoare. Le știm și fără artă. Suferința e reală, e disponibilă oriunde lângă mine. E suficient să te uiți la știri, să citești ultimele cercetări ale cercetătorilor de pretutindeni, să numeri cât zahăr ai mâncat ieri, să te întrebi oare ce face copilul tău pe la 3 când tu ești la serviciu, iar studiile arată că se întâmplă vărful consumului de droguri.

Hmmm, v-am înveselit bine. Mai vreți?

Nu pot să-mi dau voie să intru în cursa pentru cine provoacă anxietatea cea mai intensă cu mijloacele cele mai puține. Vreau să văd artă de care să mă pot bucura. Deși bucuria nu e cool. Vreau să văd și să fac artă din aia care te face să zâmbești. Provocarea reală e să creezi o experiență a bucuriei. Una care să-ți rămână, să fie și ea autentică și viscerală și profundă. Cu nevroză știm, e ușor.

Dar să exprimi bucurie ca aceea pe care o transmite Van Gogh când află că e unchi, și să nu fii kitsch… ei, asta da provocare :).

2 Comentarii

  1. Pentru descrețit frunți și întâlniri cu prieteni 🙂
    http://cargocollective.com/Crisstina/Confirm-Friend-Request

  2. Exact!

    Asta vreau si eu, o usa care sa se deschida catre frumos si bun si sa-mi descreteasca fruntea care, de altfel, se poate incrunta din ataaaat de multe motive incat pare sami ramana asa, stramba.

    Poate ca arta care provoaca nevroze este de fapt modalitatea prin care artistul se elibereaza de ele, daruindu-le cu generozitate publicului. Poate ca unii dintre ei au atata durere in suflet incat acel fel de arta este singura lor vindecare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *