„Abia când nu mai citeşti cărţi, ci citeşti însăşi lectura, îţi dai seama că lectura eşti tu însuţi şi că n-ai aflat nimic dintr-o carte care să nu fi fost în tine de la bun început.” (Texistenţa, Mircea Cărtărescu, 2026)
„Texistenţa”, cartea cea mai recentă a lui Mircea Cărtărescu, este despre scris şi literatură, ridicate la rang de credinţă, de necesitate, de adicţie şi de condiţie existenţială. Literatura şi scrisul sunt scop în sine, dar şi formă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea se produce nu prin experienţa de viaţă, ci prin scris.
Dar acest cel mai recent volum al lui Cărtărescu este şi despre lectură ca act superior cititului şi ca poartă de acces spre resensibilizare. Cititul este la întâmplare, explorator, oarecum întâmplător şi, în acest fel, colateral sinelui, în timp ce lectura devine revelatoare, nişată spre „grupuri de cărţi” şi autori care converg şi rezonează cu propriul eu. În acest punct, spune Mircea Cărtărescu, lectura nu mai este o întâmplare, ci un act conştient de căutare continuă a ceea ce converge înspre cititor, înspre ceea ce preexistă în cititor şi e nevoie să fie validat prin actul lecturii.
Situat la granița dintre sistemul său de credinţe despre scris și jurnal, „Texistența” nu este, cum ar putea părea, un manifest pentru existențele care nu se pot imagina în afara scrisului și a textelor. Este real faptul că viața lui Mircea Cărtărescu nu se poate imagina în afara scrisului, dar acesta este un aspect cunoscut deja, recurent, mărturisit adesea și în jurnalele sale. Un aspect prezent şi în “Solenoid”, unde unei existenţe neimaginate în afara scrisului îi este opusă o existenţă centrată pe trăit şi viaţă.
Obișnuit să găsești în textele sale ceva din familiaritatea stranietății particulare a ficțunilor cărtăresciene sau autenticitatea călduroasă din jurnale, „Texistența” te poate regăsi confuz. La distanță de orice contract ficțional sau de vreun reper temporal, simți nevoia să cauți prin jurnale, sa vezi cam prin ce etapă a fost scrisă o anumită idee, mai ales când ideile încep cu „scrisul meu de-acum…”. Confuzia e benefică, pentru că te duce către un Mircea Cărtărescu de sinteză, al unei lungi și programatice experiențe de „om care scrie”.
Se regăsește, în „Texistența”, o idee recurentă despre cum autorul îşi observă în textele sale ezitările permanente între uman și non-uman. Dezideratul fiind atingerea, prin mijloacele literaturii, a umanului. Iar preferința pentru uman în literatură este legată de o întreagă viziune a sa despre edificiul literaturii. Umanul e, de exemplu, un motiv pentru care îl situează pe Dostoievski deasupra lui Nabokov, deși acesta din urmă e considerat superior primului prin stil și poate și prin tematică.
Umanul este în general o categorie stabilă, specifică prozei realiste. Cum Cărtărescu nu scrie proză realistă, certitudinea umanului se clatină, se destabilizează, de unde și întreaga tensiune uman / non-uman din textele sale. Regăsim această tensiune bine controlată uman / non-uman şi în „Melancolia”. O regăsim și în „Solenoid”, prin dorința personajului principal de a evada din uman.
Așa încât, miza pare a fi încercarea de a reda condiției “non-umane” a prozei nerealiste (fantastică, onirică, realist-magică), o doză de uman. Și ilustrează această idee a non-umanului cu arta suprarealistă, care e caracterizată de „o totală insensibilitate la uman” și de „cruzime estetică”. Așa se face că în „Melancolia”, cea care asigură doza de uman este prezența mamei. Când mama pleacă, lumea își pierde umanul și devine un mecanism rece. Dar aici nu e vorba de cruzime, așa cum e la suprarealiști, ci tocmai despre această tensiune sau întâlnire a umanului cu non-umanul. La fel şi „Solenoidul” este plin de trimiteri la non-uman, prin dorinţa personajului principal de a evada din uman şi de a îmbrăţişa atmosfera cosmică, rece, a unor alte dimensiuni.
