În doar câteva zile, Franţa se va umfla din nou în pene, îşi va lua atenţia de la băieţii pe două roţi şi costum mulat din licra şi va pune la bătaie toate trompetele Parisului pentru a-şi ura un călduros şi sincer La mulţi ani! Date fiind trecutul care ne leagă şi frumoasele amintiri trăite la umba culturii franceze, ziua naţională a poporului nostru de suflet trebuie serbată şi aici, la porţile Orientului. Dacă un zbor rapid pentru a vedea Poliţia călare trecând printre copacii de pe marginea Champs Élysées-ului e prea burghez şi pictare pe faţă a tricolorului e total lipsită de eleganţă, iată mai jos un meniu complet de muzică franţuzească. Bun de urmat de dimineaţa devreme, până, bineînţeles, seara târziu.
Mic dejun
Ritmurile alarmei care anunţă trezirea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia, dar micul dejun trebuie musai însoţit de For Me, Formidable al lui Charles Aznavour. Fie că e vorba de clasicile croissant şi cafea cu lapte, sau de mai consistenta omletă cu dressing de caşcaval, sau, hai, fie, de simplul suc de portocale cu un biscuite de ovăz, nu începeţi masa de dimineaţă fără mixul plin de energie al armeanului europenizat. O melodie vioaie, combinând pe nesimţite limba lui Shakespeare cu cea a lui Molière, va oferi îmbunătăţiri vizibile chiar şi într-o zi de luni.
Dacă pe la 11, 12, cafeaua începe să-şi piardă din efecte, petreceţi-vă pauza de brunch împreună cu băieţii de la The Lost Fingers. Canadienii, cu două chitare şi un contrabas, remodelează piese clasice ale anilor ’80, aducându-le într-un formidabil ritm marca Django Reinhardt, căruia, de fapt, îi aduc un tribut prin numele pe care şi l-au ales. Ça fait rire les oiseaux e numai bun şi, dacă nu vă va face să vă balansaţi pe scaun, vă va antrena toate cele zece degete într-o mişcare molipsitoare.
Prânz
La prânz, lucrurile se complică. Puteţi începe cu Pink Martini. Binecunoscutul Sympathique merge înainte de masă. În timpul, pentru că situaţia începe să se mai amelioreze şi viaţa să fie văzută cu alţi ochi, se potriveşte Maria Răducanu (exact, aceeaşi voce recomandată aici acum câteva săptămâni). Împreună cu Sorin Terinte, cântă Jardin d’hiver. Dacă senzaţia este de a cere un bis, nu-i nimic, sunt efectele ei secundare. Imediat după masă, fără menajamente, se poate asculta tânărul Boris Vian şi al lui Je boi.
Până către seară, pentru că ziua e lungă, cea mai bună alegere de a rămâne în formă şi cu o dispoziţie productivă e swing-ul celor de la Opa Tsupa. Les deux Guitares e poate cea mai plăcută dintre melodiile celor cinci instrumentişti; începe discret, ca să nu-i sperie pe cei slabi de inimă, dar continuă într-un crescendo care îi va provoca şi pe cei mai cuminţi din fire. Aşa că, dacă aveţi curaj, ţineţi-vă bine! Un spaţiu cât mai larg, lipsit de obiecte casante sau de care te poţi împiedica în timpul dansului este recomandat.
Cină
La cină, pentru a păstra energia şi pentru mai târziu, se poate reveni la şansonete. Alain Delon şi Dalida sunt bineveniţi, invariabil de vârstă sau preferinţe gastronomice. În caz că resimţiti în versurile rostite de actor în Paroles, paroles fine aluzii intertextuale la altă celebritate a muzicii de pe Sena, la Et si tu n’existais pas, mai exact, nu vă entuziasmaţi, nu e niciun ecou parodic la mijloc, chestiunea e verificată. Dacă vi se părea că acel „Si tu n’existais pas déjà je t’inventerais”, spus cu o resimţită ironie şi făcând cu ochiul ascultătorului, este o trimitere la mai siroposul cântec al lui Joe Dassin, ei bine, cronologia vă va demonta teoria, pentru că Paroles, paroles este scris înainte. Chiar şi aşa, jocul de replici dintre cei doi e potrivit pentru începutul unei seri.
După cină
Paharul de vin rezervat pentru întâlnirea ce va încheia ziua poate intra în nenumărate combinaţii. Pentru a rămâne fideli sărbătorii de la care am pornit, încercaţi tot un oldie but goldie de-al francezilor – Les feuilles mortes. Tema e, la fel, în zona inimii albastre, dar cine mai ascultă versurile cu aşa ritm. Totuşi, pentru o echilibrare, mergeţi pe varianta lui Iggy Pop de pe Préliminaires, albumul scos în 2009, inspirat de Posibilitatea unei insule, romanul lui Michel Houellebecq. Ascultându-i vocea şi clarinetul de la final, veţi înţelege.
(Desigur, cei care vor să rişte pot trece puţin şi prin Jacques Brel, eventual prin La chanson des vieux amants, dar e totul pe cont propriu).
Noaptea, târziu, când vă veţi întoarce spre casă, mergând încet pe chei – ale Dâmboviţei, fie! – puneţi-vă în căşti sau fredonaţi uşor din La Rus Kétanou, Les hommes qui j’aime. Veţi şti că ziua a fost una pe cinste.
Până una alta, la arme, cetăţeni, la arme!
