Tania Radu, „Un bun conservator în vremuri postmoderne”

Despre Radu Paraschivescu n-am scris ni­ciodată până acum. M-a descumpănit me­reu ritmul în care trecea dintr-un registru într-altul. Când scrie proză, e un fel de ar­teziană ficțională. Are o ca­pa­citate de autopunere în scenă năucitoare. Is­to­riile sunt ingenioase, ar­bo­res­cente, complicate. Au me­reu nevoie de un chal­len­ge cultural, cât mai sur­prin­ză­tor cu putință, fri­zează re­constituirea istorică, bio­gra­fia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l du­ce pe autor plăcerea scri­sului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice su­biect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.

Radu Paraschivescu are și mare lipici la public. Orice text al lui, orice apariție televizată, ori în carne și oase, adună spontan o asistență numeroasă, pe care o și vezi de îndată multiplicată grație In­ter­netului. Înfățișarea bonomă, cu privirea sfi­os întoarsă înăuntru, locvacitatea lui ne­zgomotoasă, mereu adecvată, în care nu se întâmplă să dea buzna peste in­ter­lo­cu­tor, dar nici să lase „găuri“ în dialog sau în desfășurător, l-au acreditat de mult ca pe una dintre cele mai dorite prezențe pu­blice în evenimente culturale. Cercetați ce ecou a avut, de pildă, o recentă întâlnire on-line cu cititorii platformei HotNews.ro și-o să vedeți un număr impresionant de ac­cesări, plus un dialog pe forum dintre cele mai lipsite de crispări.

Deocamdată, cam astea sunt lucrurile de care m-am „speriat“.

Totuși, de publicistica celui care a scris Ba­zar bizar și Ghidul nesimțitului nu te poți feri. Îți iese în întâmpinare, nu cantitativ, ci calitativ, ceea ce în domeniu e lucru rar. E spumoasă, pune ironia în centrifuga de frișcă și reușește să spună grozăvii pe un ton binedispus și necontondent. De unde să-l apuci?! Unii l-au acuzat de răzbunări ascunse, de execuții pe dedesubt.

De fapt, poziția lui față de prezent (eterna noastră temă obsedantă) este una te­ra­peu­tică. Face ce face și declanșează un hohot de râs care descarcă. Dacă la romanele lui se rămâne, de regulă, cu gura căscată, la ar­­ticole se râde copios. Puzderie de gă­sel­nițe se ciocnesc cu scântei benigne, prin aso­ciația spontană între ceea ce se vede (deci vede oricine) și ceea ce vede sau știe doar el, care are memorie de elefant și da­rul de a scoate pe masă exemplul cel mai potrivit. Și așa se conturează, discret, „ra­iul“ lui Paraschivescu – normalitatea – și res­pectiv opusul lui – aberația, de cele mai multe ori traductibilă prin prostie în toa­te variantele posibile, deci greu de ri­dicat la rangul de „iad“.

În Maimuța carpatină avem un autor-ob­servator dezinhibat, dar cuminte, dornic să ne scoată din poza morocănoasă a mo­ra­lismului mimetic. E ironic, dar nu muș­cător. Melancolic, dar fără eclipse de elan. Nu-i scapă nimic, dar iartă, de cele mai multe ori. Și explică răbdător sau chiar jus­tifică: de ce suntem cum suntem? vorbim tare, ca la Obor? ne răstim? claxonăm? câr­tim? ne îmbrăcăm ca Doam­ne iartă-mă etc. etc.? Toate sunt „expresia li­ber­tății redobândite“. Radu Pa­ras­chivescu nu vânează, adică nu „ucide“, ci pur și sim­plu caută din priviri și gă­sește mereu exemplare ti­pi­ce, gata împăiate de in­di­fe­rența generală, numai bu­ne să intre în bricolaje ga­ze­tărești.

Sub coperta cu deosebire simpatică și di­rect semnificativă, stau 30 de articole apă­rute în revista (glossy, dar quality) Esquire. La un loc, fac una dintre cele mai sa­vuroase lecturi, venită la timp în ano­timpul așa de prost dispus în care ne gă­sim. Cartea vine, evident, din școala umo­rului lui Andrei Pleșu, dar fără am­biția de a-i egala malițiile. Rămâne la bo­nomia cu țepi mici, care nu rănesc. Toate textele vor­besc, direct sau indirect, des­pre tranziție – această secvență de timp lă­bărțată nefiresc în viețile noastre. Îi in­ventariază băltirea în mod critic, dar nu dis­prețuitor.

Sunt luate la rând ipocriziile, micimile de tot felul, proasta creștere, pe care tot mai puțini o remarcă, grobianismul cotidian. Populația din care facem parte are „profil beligerant“ și un teribil apetit pentru in­sultă, în care totuşi, uimitor!, nu ex­ce­lează (ar fi alte nații mult mai dotate, sus­ține Paraschivescu).

Din ce vede autorul Maimuței carpatine, principala trăsătură a omului de azi se tra­ge din dictonul cu „numai boul e con­sec­vent“. „Năpârlirea conjuncturală“ sub toate formele ei – traseismul politic („dru­mețiile de la un partid la altul“), schim­barea clubului sportiv (cu discursul de ri­goare, despre „echipa mea de suflet“), „ava­ria“ survenită în menirea for­ma­to­ru­lui de opinie care intră brusc în solda vreunui partid etc. – constituie „sportul de mase“ al zilelor noastre.

Populația (tot noi, adică) mai e și nițeluș ipocrită, cu deosebire când vine vorba de moravurile tinerilor. Amor între profesor și elev? Inacceptabil. „Pe vremea mea…“ etc. Când a fost scris textul Liceenii fuck and roll (fără Bănică, fără Buciuceanu), ca­zul de la Liceul „Jean Monnet“ era la or­dinea zilei, așa că autorul găsește de cu­viință să-i trăznească un mesaj „anti-mi­moze“: face portretul indignaților de ser­viciu de la televizor, „părinți cu dentiții lum­­pen“ și inși cu „încrâncenări ia­co­bi­ne“, „pe care plăcerea îi vizitează rar – de obicei pe 29 februarie“.

Kitsch-ul neproductiv (pentru că Dallas-ul de Slobozia fa­li­men­tează, nu aduce bani, ca la Las Vegas) e haina de fiecare zi. Ma­re pasiune pentru morți și în­mormântări, de preferință persoane pu­blice. Acestea se colecționează și se de­gustă în privat, dar și profesional (re­por­terii se bat să informeze în direct văduvele de moartea consortului). România tinde să fie țara „țigodelor“ (palatele-pagode ți­gănești) și desigur este țara în care Regelui i s-a propus să fie președinte. Dar ilus­tra­rea cea mai copioasă a kitsch-ului o fac tex­tele de manele, plus cele de muzică ușoară. Radu Paraschivescu e as și în aceas­tă materie. Citează, de pildă, din Bam­bi, Sexxy, ASIA, Candy, Issa de la Elegance, cu observația amară că a dis­părut orice… senzualitate. Mult mai par­șive erau, se pare, variantele inocent-cre­tine din vremea comunismului, din re­per­toriul unor Doina Limbășanu, Angela Cio­chină, Natalia Guberna, sau al „siamezilor Alexandru Jula și Ionel Miron“. Dar lis­tele de nume și citările pentru cunoscători nu sunt numai pentru culoare. Au și me­saj. Radu Paraschivescu pescuiește câte-un fir de dizidență din niște parodii care-ar fi circulat în anii ‘80, fiindcă de!, „așa era pe vremea inepțiilor cu permisiune de la partid și a artei cu tendință roșie“.

Bătaia de joc zâmbitoare își dispută copios ponderea cu nostalgia. Obiectiv în­dre­p­tă­țită, atunci când e vorba de meseriile dis­părute (omul care umplea sifoane, le­gă­torul de cărți, tipograful specializat, care se numea „culegar“ sau „vindalac“), sau vi­novată. Nu ideologic, ci culinar: cofe­tăriile ceaușiste (inventar competent în carte!), ca și ritualul curtării „la un suc“ sunt pu­se față în față cu ehivalentul lor de azi, zdro­bitor: „internarea voluntară în­tr-un mall“.

Explicația titlului Maimuța carpatină o gă­sim într-un text despre plăcerea ro­mâ­nu­lui de a copia. Nu e vorba de cât de bine ne-au prins (dar nu ne mai prind) formele fără fond, ci de te miri ce gesturi tembele de stadion (între altele). Tot un fel de ten­tație a imitației (adică o învățare in­com­pletă) ar fi și cultura „de Bamboo“, cu rezultatele ei absolut flamboaiante. De citit apoi, printre lacrimi de râs, lunga lis­tă de „lufturi“ din textul Rasdaq, ca­ni­cula și alți măgari, după care te poți ră­cori cu gafele marilor oameni politici ai lu­mii. Căutați-i în text pe Prințul Philip al Marii Britanii și pe Bush Jr.

Nimic nu egalează însă cele câteva por­trete-crochiu: Andrei Pleșu – privirea lui „peste ramele ochelarilor, cu acel licăr din pupile care anunță că, ascunsă în fal­durile catifelei, pândește o încărcătură de dinamită“. Cristian Tudor Popescu și „cău­tătura lui iacobină“. Manelistul: „mi­riapodul gelat“. Sau pur și simplu Ro­mânia de azi, rezumabilă prin câteva re­plici celebre: „Stați liniștiți la locurile voastre!“ (Ceaușescu), „Mircea, fă-te că lucrezi!“ (Ion Caramitru), „Am fost un do­bitoc!“ (Constantin Dăscălescu, fost mem­bru al Comitetului Politic Executiv al Par­ti­dului Comunist Român), „Da, doamnă am fost un porc!“ (Adrian Păunescu), „A fost voința lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor“ (George Becali).

Pentru cei grăbiți, e destul și o lectură a ti­tlurilor din sumar. Te-am condus cu șap­ca-n mână e doar unul, luat la în­tâm­plare, și ca­re vorbește despre un fel de tră­scău le­tal. Titlul ca tomografie a pre­zen­tului e ex­plorat într-un articol despre Eve­nimentul zilei – faza Cristoiu. Azi, e des­tul de greu să mai pricepem cum Dum­ne­zeu ne pu­team distra în așa hal citind ga­zete în anii ’90, în plin vacarm al de­struc­turărilor post­co­mu­niste, iar azi, eu­ropeni, dar nevrozați și morocănoși, abia de mai găsim din an în Paști câte o insulă de bu­nă dispoziție: mai un Pleșu, un Lii­ceanu în dispoziție senină, vreun Andrei Manolescu în Dilema Veche, vreun rod târ­ziu al Ca­ța­vencului de altă dată (Si­mona Tache & Mi­hai Radu).

Maimuța carpatină e o carte răcoritoare. Sunt înăuntru, de­sigur, și banalități, și lu­cruri știute, și texte mai fără zvâc, cum e și viața. Dar cât de răsplătiți suntem de tonica luciditate a autorului! Radu Paraschivescu e fun­ciar­mente senin. Orice ar scrie (cronica spor­tivă, în care mi se spune că nu are egal, ie­se cu totul din plăpândele mele com­pe­tențe) se legitimează cu un talent care sa­re în ochi. Dintr-o modestie care i-a fost deja reproșată, refuză să-și aleagă o uni­formă, ca să-l putem clasa. Preferă de­ghi­zarea la vedere, ca un bun conservator din vremuri postmoderne. Cum altfel când – el o spune -, azi, „moartea nu mai citește ziarul, ca în poezia lui Dinescu“, ci „a ajuns să-l vândă“? //

// RADU PARASCHIVESCU

// Maimuța carpatină

// Editura Humanitas, 2013, 251 pag.

preluat din revista 22

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *