Mulțumită parțial și faptului că filmul cu supereroi a devenit noul tip de blockbuster preferat la Hollywood și că un număr de adaptări după romane grafice s-au bucurat de apreciere critică, banda desenată nord-americană s-a strecurat în ultimul deceniu în conștiința mediului și în dialogurile culturale. Fie cultura aleasă una înaltă ori populară. Dar pentru că s-a impus prin alianță cu alte domenii de interes și că persoanele care iau parte la acest dialog nu au făcut din banda desenată obiectul lor principal de studiu s-au moștenit câteva credințe a căror validitatea nu prea a fost contestată, chiar dacă ar fi trebuit.
Din texte scrise într-un astfel de context a reieșit o imagine distorsionată a benzii desenate nord-americane: nici măcar cea sugerată de titlul evident ironic al celui de față, cum că întreaga bandă desenată nord-americană a fost un lung traseu către apoteozarea prin acea operă, dar chiar că prin comparație cu ea totul poate fi ignorat. Că 40 de ani, banda desenată nord-americană de gen a fost o continuă fantezie non-artistică a puterii, iar apoi a venit Watchmen purtând adevărul. Mult mai gravă îmi pare însă sugestia că majoritatea calităților stilistice și tematice găsite în Watchmen nu ar veni din banda desenată, ci din afara ei. Din film și din literatură sau inventate din neant de Alan Moore. Și acesta ar fi scopul prezentării de față. Să arate cum toate elementele necesare operei lui Moore și Gibbons se găseau deja în banda desenată nord-americană de gen. Desigur, mai întâi s-ar cuveni o scurtă trecere în revistă a realizărilor benzii.
Printre cele tematice și narative remarcăm nu atât realismul care îi este deseori creditat (cu toate că se poate face o lectură în cheie realistă mulțumită spațiilor atât de coerent concepute), cât prezentarea atât de credibilă a acestei realități încât este deseori descrisă drept propunând supereroi în lumea reală…cu toate că lumea ei se distanțează foarte clar de realitate. Face acest lucru în primul rând printr-o povestire grafică foarte bogată în informație, după cum vom vedea în câteva paragrafe, prin canalizarea atmosferei apăsate de amenințarea nucleară din timpul războiului rece și mai ales prin dublul act de a-și lega intertextual personajelor de restul supereroilor, apoi prin oferirea violenței intrinseci într-o ficțiune eroică nu ca pe un act cathartic și spectaculos, cât ca pe unul mizerabil. Astfel se realizează deconstruirea mitului supereroului și a premiselor ficțiunii eroice în general, convingând cumva cititorul de verosimilitudinea textului de față, prin demascarea șubrezeniei altora. Tehnică veche în banda desenată cel puțin de la primul număr Captain America când președintele Roosevelt desconsideră ideea de a-l crea pe Captain America, comparându-l cu alte personaje de bandă desenată, ficționale în universul propus de acea poveste.
În continuarea avem nevoie de trecerile de la cadru la cadru așa cum sunt ele descrise de Scott McCloud, pentru că vreau să arăt că într-adevăr este ceva special în legătură cu Watchmen și cum își dezvăluie povestea. Ar trebui să discutăm puțin despre numerele 3. și 5 de mai sus că ar putea fi ceva mai neintuitive. 3, ar fi trecerea de la un agent ce acționează la altul, în cadrul unei singure scene, trecere prin care se sugerează un progres al acțiunii în timp. Într-o tranziție de tipul 5. se face o trecere de la un exponent al unei teme către altul, tranziție care nu trebuie neapărat să sugereze progresia acțiunii, ci doar să stabilească un timp, un loc sau o atmosferă.
Invincible #1 Robert Kirkman și Cory Walker
Tranziții constante de la subiect la subiect, respectiv de la acțiune la acțiune în cadrul aceleași scene, cu tranziția de la o scenă la alta mereu în josul paginii. Curat, simpluț, neaventuros și nu foarte dens în informație.
Watchmen #1.Tranzițiile nu se mai fac doar de la un cadru către cel alăturat, ci este utilizată întreaga topologie a paginii. Cadrele comunică între ele nu doar prin tranziții, cât și prin racorduri vizuale, referințe. Tranzițiile sunt mai puternic exploatate și ceea ce se realizează prin ele mai neconvențional. Numai prin prisma felului cum panourile sunt în dialog unele cu altele vedem un cu totul alt uz al limbajului benzii desenate.
EC Comics este una dintre cele două edituri despre care vom discuta, debutând o serie de teme și tehnici în banda desenată nord-americană, fapt căruia Watchmen îi plătește un tribut simbolic.
După ce o moștenește de la tatăl său, William Gaines, împreună cu Al Feldstein începe în 1950 o perioadă denumită The New Trend în care schimbă benzile dedicate educației creștine a copiilor americani în benzi desenate.
-Horror. Tales from the Crypt, The Vault of Horror, The Haunt of Fear
-SF: Weird Fantasy, Weird Science
Thriller: Crime SuspenStories
-Umor: Mad
-De război: Two-Fisted Tales, Frontline Combat
Moore și Gibbons oferă editurii un tribut prin povestea mise en abyme Tales of the Black Freighter și este subiectul unui articol de fanzin la finele numărului 5. Însă mai mult decât prin simple referințe, tehnicile narative și unele dintre temele abordate în Watchmen pot fi regăsite aproape la fel de coapte și în munca lui Harvey Hurtzman, editor și artist pentru EC Comics, chiar dacă prin alte părți decât prin cele de groază direct pastișate. Mai exact al liniei de umor și al celei de război.
Frontline combat #9 – First Shot! De Severin și Elder. Soldat unionist ucis de explozia propriilor tunuri la bătălia de la Fort Sumter după ce armata confederată s-a predat.
Linia editată de Kurtzman oferă nu chiar benzi anti-război, dar într-o oarecare măsură anti-militariste. Pun la îndoială figurile autorității, întreabă cum se justifică războiul și toți morții săi. De asmenea tind să discrediteze anumite tipologii de soldați americani mult prea înverșunați să-și ”apere” țară pe fronturi străine și în același timp să simpatizeze cu soldații inamici prinși în vicisitudinile sorții. Tonul oferit este unul mult mai sobru și se detașează astfel de multe benzi care tratează războiul cu bombast și superficialitate.
Enemy Assault de Jack Davis este un episod din Frontline Combat care oferă un uz cinematic și antrenant al secvenței care nu va fi revendicat de abia prin anii 70. Aici se găsește și narațiunea la persoana I în locul naratorului omniscient.
Mad #3
Mad este o revistă de umor editată de Harvey Hurtzman și care pentru primele 23 de numere a conținut doar bandă desenată satirică, trecând apoi pe alt format din considerente financiare. S-a făcut remarcată în această primă perioadă prin imitarea parodică a numeroase personaje de film și bandă desenată. Personajele lui Watchmen sunt în mod similar analogi ale unor supereroi deja existenți.
Sound Effects – Mad #20
De dragul umorului apare autoimpunerea unor constrângeri prin care se descoperă noi mijloace de a se valorifica mediul. Mai sus este parodia unei povești polițiste spusă prin intermediul onomatopeelor și efectelor sonore. Și Watchmen a valorificat asemenea constrângeri formaliste. Cele mai evidente ar fi abandonul baloanelor destinate gândurilor, uzul constant al grilei de nouă panouri sau, poate cel mai puternic, #5 Fearful Symmetry, numărul în care prima jumătate este simetrică față de cea de-a doua.
Petrece foarte mult timp atacând eroismul și eroii clasici. În special viziunea asupra eroismului așa cum este oferită de Hollywood, de televiziunea incipientă și de stripurile de aventură.
Superduperman! De Wally Wood, din Mad #4
Spre deosebire de celelalte parodii Superduperman! este un pic mai specială. Celelalte tind doar să exagereze până la absurd anumite apecte ale lucrărilor imitate și cred că în unele cazuri sunt alese doar pentru că ies jocuri de cuvinte interesante din ele. Asta, în schimb, chiar abordează subiectul și îl critică.
Clark Bent, analogul lui Clark Kent este prezentat ca un sărăntoc libidinos lipsit de caracter.
Captain Marbles, inamicul lui Superduperman, este un fost supererou care decide să-și folosească superputerile pentru a jefui bănci. Fiindcă nu-l plătește nimeni să pocnească munți cu capul în timp ce urmărește tâlhari. În realitate Captain Marvel a fost doar unul dintre multele clone de Superman ce au apărut după succesul personajului lui Siegel și Shuster. Astfel, Kurtzman și Wood comentează asupra caracterului de fantezie a puterii destul de juvenilă reprezentat de supereroi și asupra comercializării sale excesive.
Editură activă între 1944 și 1985. Destul de asemănătoare în practici cu Dynamite de astăzi, cumpărând drepturi ieftine pentru proprietăți cândva populare pentru a produce benzi submediocre, doar că fără a arunca cu sâni pe copertă. Pe de altă parte. Este cealaltă companie importantă pentru substanța intertextuală a lui Watchmen, în primul rând deoarece multe dintre personajele benzii sunt inspirate de foste proprietăți ale respectivei edituri(acum deținută de DC). Dar multe dintre ele îl mai au în comun și pe Steve Ditko drept creator sau co-creator.
Există următoarele translații între personajele de la Charlton și cele din Watchmen:
Captain Atom – DR. Manhattan
Peter Canon, Thunderblot și Judomaster – Ozymandias
Peacemaker – Comedian
Nightshade – Silk Spectre
Blue Beetle – Nite-Owl
Mr A și The Question – Rorschach
Unele personaje sunt tulburător de neschimbate în versiunea lui Moore și își fructifică din plin moștenirea.
Rorschach se trage din The Question, dar The Question este versiunea comercială și tocită a lui Mr. A, un supererou obiectivist ce a apărut întâi în Witzend #3, o fanzină editată de Wally Wood. Numele său este o referință la principiul aristotelian al identității, A = A, preluat apoi și de Ayn Rand în discursul lui John Galt din Atlas Shrugged.
Temele principale ale lui Watchmen, eșecul unui sistem în care individul este cel care decide și nu societatea, ambiguitatea deciziilor morale ce nu pot fi clasificate obiectiv în bine și rău, sunt antitetice filosofiei regăsite în operele mai personale ale lui Ditko. Mr. A nu acceptă compromis. Pentru el există doar o moralitate binară, iar orice interferență între cele două duce inevitabil către corupție și decădere.
Moore, ca un bun hipiot reacționar ce e, a țintit mult mai sus de creatorul lui Spider-Man, atacându-i pe Thatcher și Reagan și politicile lor ce amintesc de filosofia lui Ayn Rand, însă a putut face asta într-o formă organică și proprie mediului ales având un canal direct prin intermediul lui Steve Ditko și ale creațiilor sale.
Există și aspecte tehnice care îl apropie pe Ditko de Watchmen.
Dave Gibbons îl amintește drept inspirație pentru uzul grilei de 9 panouri, dar au mai multe în comun de atât. Au un uz sofisticat al paginii și al secvenței în care forma reflectă povestea spusă prin ea. O atenție sporită asupra compoziției imaginii pentru a spori informația oferită. Acest lucru se poate observa și în designurile personajelor lui Ditko. Mai ales în benzile sale proprii. Aici avem un exemplu evident în care sforțarea lui Spider-Man parcă împinge însăși canalele insterstițiale, tocmai pagina reflectând chinul, dar și triumful său.
Legat de ideea de sofisticare, sunt lucruri care deși nu le unesc direct, nu ar fi ajuns în Watchmen fără activitatea lui Ditko. E un pic mai subtil și mai greu demonstrat din doar câteva imagini, însă citind The Amazing Spider-Man și mai ales Strange Tales 125 – 146, o secvență foarte coerentă de povești cu Doctor Strange, observăm o abordare aproape romanească a povestirii în bandă desenată și încă una care aproape că a lipsit din istoria celei de gen nord-americane, în special din cea cu supereroi. Personajele lui Ditko învață și cresc. Pornesc fiind egoiste, îndrăznețe și amorale, iar pe parcursul poveștii capătă o viziune de ansamblu asupra lumii, un simț profund al binelui și răului, iar odată cu acesta și forță, căci inamicii lor sunt propriile slăbiciuni și vicii. Sunt vlăstari narativi care se sădesc și cresc în fundal, înflorind apoi în concordanță cu un proiect tematic. Merită și să menționăm că The Amazing Spider-Man este plin de interogații asupra logisticii supereroului și subvertește o serie de clișee, ca în momentul în care Spider-Man îl demască pentru prima oară Electro descoperind că este un necunoscut și nu un personaj întâlnit până atunci de eroi, lucru semnalat ca fiind anticlimatic după structurile narative cunoscute.
N-am atins nici măcăr o fracțiune din ceea ce face Watchmen să fie Watchmen, dar sper că am scos în evidență faptul că, fără a nega importurile din alte media, istoria benzii desenate este istoria unor opere care se influențează reciproc, a unor artiști care reacționează la lumea în continuă schimbare din care fac parte și că salturile de azi se fac doar pentru că cineva a învățat ieri să meargă.
