Cum mi-am petrecut 1 mai

În Bucureşti a fost o zi superbă de primăvară. Numai bună pentru jogging, pentru plimbări în aer liber, ieşiri la iarbă verde. Unii au făcut şi plajă în parc. Ba chiar mămici – în parcul Carol – îşi alăptează la vedere bebeluşii, fără prea multe complexe. A fost şi sezon de reduceri la unele magazine înzestrate cu îmbrăcăminte, încălţăminte. Am bifat ambele sporturi – şi shopping-ul şi jogging-ul.

Până la un punct totul părea – dacă nu perfect – cel puţin acceptabil spre bine. Numai că a trăi în acest oraş e uneori un sport periculos. Am devenit prost dispus încă dinainte de a pleca din parc. O mămică îşi snopea în bătaie copilul care nu ştiu ce prostie făcuse. Bietul de el urla de îl auzeai de la o poştă, acompaniat de maică-sa. Apoi când trec pe lângă cartierul industrial în paragină am un adevărat şoc: în faţa mea, la 20 de metri, în faţa unei porţi de întreprindere, o fetiţă e muşcată oribil de picior de un câine parcă turbat. Paznicul stătea la soare şi lăsase evident câinii dezlegaţi (nici nu au fost legaţi vreodată; ba chiar statutul acestor câini e neclar: ei sunt de fapt maidanezi care se aciuează ocazional, cu concursul acestor putori-badigarzi, pe diverse platforme industriale, unităţi economice etc.). Din cauza primăriei, a „iubitorilor de animale“, a unor deştepţi care se pretind sociologi etc etc, vor mai fi oameni (de la bătrâni la copilaşi de 5 ani), traumatizaţi poate pe viaţă.

Am asistat pasiv, spre ruşinea mea, la tot acest incident. Moral ar fi fost să îi dau măcar un pumn în cap acelui badigard iresponsabil. Dar mereu ne găsim scuze… „Am făcut jogging 3 ore, sunt sleit, nu este problema mea etc etc“.
Da, făcusem jogging; eram ud leoarcă, epuizat de cădeam pe jos. Nu voiam decât să mă arunc în baie, sub duş. Aşa mă relaxam, uitam de toate imaginile oribile care mă marcau. Dar, ce să vezi, ni s-a tăiat apa caldă. Asa cum a doua zi de Pasti ni s-a taiat lumina. ‘Asta e tara care este, sectorul care este’. În loc să stau la film, stau ca în anii 1980 să încălzesc apă.

Mai pot acum să mă scufund cu adevărat în Marea de Tristeţe a neorealismului italian, privind un film de Roberto Rossellini? Şi câte eforturi am făcut să obţin Il Generale della Rovere. Un bun amic s-a dat peste cap şi mi l-a pus la dispoziţie. Nu mai am niciun chef. Viaţa bate filmul. O zi care a început perfect s-a terminat dezastruos. Mai bine mergeam la muncă.

3 Comentarii

  1. Liviu Gaiță Liviu Gaiță says:

    Vă rog să-mi dați coordonatele unității industriale în fața căreia o fetiță a fost „mușcată oribil” de câini. Mă voi ocupa eu de agresori, în cel mai dulce stil veterinar posibil. Dacă mă puneți în contact cu fetița, aș vrea să suport eu costurile tratamentului medical, fiind marcat de perspectiva umană, etică, sociologică și existențială a articolului dumneavoastră. Mă simt groaznic pentru că ați fost nevoit să treceți prin astfel de experiențe de 1 Mai, datorită câinilor.1 Mai, muncitoresc, este, totuși, o zi de sărbătoare luminoasă.

    • Cristian Vasile Cristian Vasile says:

      Va multumesc pentru reactie. Intre timp m-am ocupat eu de acest caz.

      • Liviu Gaiță Liviu Gaiță says:

        E o mare ușurare, vă mulțumesc. Și un exemplu de urmat: implicare spre rezolvarea rapidă, chiar în zilele libere, a unor cazuri concrete, nu a unora imaginare. Presupun că rămâne în lucru problema „unor deştepţi care se pretind sociologi etc etc”, dar deja nu mai sunt îngrijorat. Cineva se ocupă de chestiune. Însănătoșire grabnică îi doresc fetiței care a fost „mușcată oribil”!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *