Bulgakov şi testamentul Maestrului

În “Maestrul şi Margareta”, Bulgakov adună câteva dintre cele mai importante filoane ale scrisului său. De la capacitatea memorabilă de a imagina siluete gogoliene şi de a dinamita ordinea realului până la intimismul melancolic şi viziunile poematice ale cosmogoniei, romanul lui Bulgakov este punctul final al unei evoluţii ce debutează odată cu tribulaţiile medicului scriitor în caucazul abandonat de armatele “albilor”. Parcursul de formare pe care îl documentează prozele sale este încheiat. În cele din urmă, cel care se îndrepta către Moscova cu ambiţia de a participa la truda literaturii devine Maestrul, entitatea fără de nume pe care puterea sovietică o condamnă la uitare, tăcere şi alienare.

Drumul lui Bulgakov, întins pe ultimul deceniu de viaţă, este simptomatic pentru vitalitatea unei emigraţii interne: cronologia oficială este dublată, în cazul său, de propria disciplină a creaţiei. Dincolo de epiderma Uniunii Scriitorilor şi de conformismul realismului socialist, se ascunde un întreg continent pe care îl putem reconstitui din fragmentele de depoziţii personale. Exilul lui Bulgakov se constituie în răspăr cu umanitatea castrată, laşă şi ipocrită ce locuieşte templul gastronomic al casei Griboedov. Pactul dintre partid şi scriitor îl reduce pe aceasta din urmă la postura unui erbivor adăpostit într-o rezervaţie de lux. Un singur gest iconoclast este suficient spre a grăbi alungarea din acest paradis controlat atent.

Se poate spune că, prin “ Maestrul şi Margareta”, Bulgakov desăvârşeşte tentativa sa de ieşire din timpul sovietic şi de racordare la un trunchi al tradiţiei. Rolul lui Woland, ciudatul consultant care vizitează Moscova, nu este decât cel de a repune ordine în acest cosmos comunist. Suita sa, între care se disting jucăuş – demonicii Koroviev şi Behemoth, regizează un întreg ritual destinat să tulbure aşezarea cărămizile pe care se ridică intâiul stat al muncitorilor şi ţăranilor. Simbolic, una dintre abilităţile cele mai însemnate ale celor doi companioni este capacitatea lor de a se înşuruba, lingvistic şi antropologic, în cotidianul sovietic. Koroviev – Fagot, aşa cum sugera Ion Vartic într-una dintre lecturile sale, este, în cele din urmă, o proiecţie textuală compensatoare a lui Bulgakov însuşi. Ca şi prozatorul – Bulgakov, cel care deconstruieşte propaganda în foiletoanele sale de debut, Koroviev este în largul său atunci când se angajează în această acţiune temerară de răsturnare a aparenţelor. Graţia cu care Fagot utilizează claviatura limbii sovietice este în acord cu iscusinţa cu care textele lui Bulgakov reciclează locul comun şi poncifele. Vizitele lui Koroviev sunt inevitabil punctate de această înclinaţie ludică destinată să revele, dincolo de suprafaţa utopiei, adâncimea unui fond de turpitudine. Căci una dintre paginile cele mai inventiv-gogoliene ale romanului, spectacolul de magie neagră consumat pe scena moscovită, debutează cu un straniu dialog între Woland şi membrii suitei sale. Spirit al vechimii şi al îndoielii, Woland întrevede, dincolo de lucirea promemetică a revoluţiei bolşevice, acelaşi suflet omenesc dominat de aceleaşi păcate. Decorul în schimbare maschează continuitatea umanităţii înseşi.

Trezirea lui Ivan Bezdomnîî din somnul poetic în care îl scufundase entuziasmul revoluţionar este parte din morala acestei fabule cosmice pe care o pune în pagină Bulgakov. Traiectoria lui Bezmomnîi este epitaful pe care Bulgakov îl închipuie pe piatra tombală a literaturii oficiale contemporane. Sinteză de agresivitate şi ignoranţă, tânărul poet Bezdomnîî moare, spre a lăsa locul unei fiinţe erudite şi dubitative. Întâlnirea cu Maestrul, în ospiciul profesorului Stravinski, este debutul unei metamorfoze la capătul căreia se află regăsirea unui fir pierdut al tradiţiei şi credinţei. Renunţarea la poezie este gestul ce traduce renunţarea la eul trecut. Prăbuşirii în moarte a Maestrului îi răspunde renaşterea lui Bezdomnîi.

Mântuirea în purgatoriu a Maestrului, cu ajutorul unui Diavol complice al binelui etern, este fantasma ce îl domină pe Bulgakov înşuşi. Căminul născut în jurul grădinii şi al cărţilor evocă, în tonuri melancolice, pacea pierdută a casei Turbinilor. Departe de iscodirea delatorilor şi de frica care se lăţeşte ca o pecingine, scriitorul fără de nume şi Margareta sunt aspiraţi de acest vortex alimentat de energia bucolică a fericirii.“ Manuscrisele nu ard” – această propoziţie esenţială este rostită de către diavol, ca un semn că misiunea sa cuprinde şi apărarea unei memorii care nu poate fi aneantizate de mâna omenească. Între Aloizi Mogarîci şi criticul Latunski se întinde un teritoriu al turpitudinii şi delaţiunii pe care Bulgakov îl traversează, cu demnitate halucinată. “Maestrul şi Margareta” este testamentul polifonic al încercărilor sale.