N-are nici un rost să înveţi să citeşti cînd mirosul cărnii îl simţi de la o poştă. Dacă locuieşti însă la Moscova şi ai ceva creier în cap, vrînd-nevrînd înveţi carte, şi asta fără nici un fel de lecţii. Din patruzeci de mii de cîini din Moscova, poate doar unul totalmente cretin nu va reuşi să formeze din litere cuvîntul „mezel“.
Şarik a început să înveţe după culori. Pe cînd de-abia împlinise patru luni, în toată Moscova fuseseră atîrnate firme verzi-albastre cu inscripţia M.S.P.O.1 – comerţ cu carne. Repet, toate acestea n-au nici un rost, căci carnea o simţi şi fără asta. Ba o dată a şi încurcat-o : luîndu-se după culoarea albastru viu, Şarik, al cărui miros fusese turtit de gazele de eşapament ale unei maşini, în loc să intre într-o măcelărie, a dat buzna în magazinul de electrice al fraţilor Golubizner de pe strada Miasniţkaia. Fraţii l-au servit cu un cablu electric, care e mai ceva decît biciul unui birjar. Acest moment de referinţă trebuie considerat drept începutul studiilor lui Şarik. Abia ieşit de după uşă, Şarik a început să-şi dea seama că „albastru“ nu înseamnă totdeauna „carne“ ; strîngîndu-şi de durere coada între picioare, schelălăind, şi-a amintit că pe toate măcelăriile prima literă1 din stînga este una crăcănată, aurie sau roşcată, care seamănă cu o sanie.
În continuare, a mers mult mai repede. Litera „A“ a învăţat-o de la „Glavrîba“2, colţ cu strada Mohovaia ; a trecut apoi la litera „B“, căci îi era mai uşor s-o ia de la coadă în citirea cuvîntului rîba3, întrucît în partea cealaltă a magazinului stătea un miliţian.
Pătrăţelele de teracotă aflate la unele din colţurile străzilor din Moscova însemnau totdeauna „S-î-r“4. Robinetul negru al samovarului indica numele fostului proprietar Cicikin, munţi de calupuri roşii de brînză olandeză, nişte bestii de vînzători, care urau cîinii, rumeguş pe duşumea şi urît mirositoarea brînză Backstein.
Acolo unde răsuna armonica, ceea ce era mai plăcut decît „Dragă Aida“, şi mirosea a crenvurşti, primele litere de pe afişele albe alcătuiau expresia „Strict interzis…“ – ceea ce însemna „Strict interzise cuvintele abjecte şi bacşişul“. Se încingeau uneori bătăi, oamenii erau loviţi cu pumnul în faţă, ce-i drept, mai rar, dar cîinii erau tot timpul atinşi cu şervetele sau cu cizmele.
Acolo unde în vitrină atîrnau bucăţi vechi de afumătură şi mandarine… hau-hau… ga… stronom1. Acolo unde erau sticle de culoare închisă cu o licoare rea… Vi-vin-vinuri… Adică, fostul magazin al fraţilor Eliseev.
În timp ce domnul necunoscut, care îl adusese pe dulău la uşa luxosului său apartament de la mezanin, suna, cîinele a ridicat imediat ochii spre cartea de vizită neagră, cu litere de aur, aşezată în dreptul unei uşi largi, cu geam rozaliu, ondulat. Primele trei litere le-a ghicit imediat : „Pe-er-o“ – „Pro“, se gîndi Şarik, mirat… „Nu se poate !“ A ridicat nasul în sus, a mirosit încă o dată şuba, conchizînd profund convins : „Nu ! Aici nu miroase a proletar ; dar naiba ştie ce-o fi însemnînd ? !“
De după geamul roz s-a aprins brusc o lumină vie, veselă, care scotea şi mai mult în evidenţă cartea de vizită. Uşa s-a deschis absolut fără nici un zgomot şi în faţa lor, a dulăului şi a stăpînului său, a apărut o femeie tînără, frumoasă, purtînd un şorţuleţ alb de dantelă. Cîinele se simţi învăluit de o căldură dumnezeiască şi de mirosul de lăcrămioare pe care îl răspîndea şorţul femeii.
„Asta zic şi eu !“ se gîndi el.
— Poftiţi, domnule Şarik, l-a invitat ironic stăpînul, iar Şarik a poftit respectuos, dînd din coadă.
Fastuosul vestibul era plin de o mulţime de obiecte. Cîinele reţinu imensa oglindă pînă la pămînt, în care se reflecta imaginea unui Şarik slab, jigărit, coarnele de cerb deasupra, mulţimea de blănuri şi galoşi, iar pe tavan o lampă electrică în forma lalelei, de culoarea opalului.
— De unde l-aţi mai luat şi p-ăsta, Filipp Filippovici ? întrebă zîmbind femeia, ajutîndu-l să-şi scoată blana grea de vulpe argintie. Doamne cît e de răpănos !
— Vorbeşti prostii. Unde-l vezi tu răpănos ? întrebă sever şi sacadat omul.
Scoţîndu-şi blana, rămase într-un costum negru de stofă englezească ; pe pîntec îi strălucea vesel, dar discret, un lanţ de aur.
— Stai, nu te mai învîrti atîta…, n-auzi, nu te mai învîrti, prostule. Hm !… nu e răpă… stai dracului o dată… Hm ! A-a-a ! E opărit ! Ce ticălos te-a opărit ? Ai ? Da’ stai cuminte cînd îţi spun !
„Un bandit de bucătar, un bucătar !“ veni răspunsul din ochii trişti ai cîinelui, însoţit de un scîncet.
— Zina ! ordonă domnul. Du-l imediat în cabinet şi adu-mi halatul.
Femeia fluieră, pocni din degete, iar cîinele, cu o oarecare neîncredere, o urmă. Pătrunseră amîndoi într-un coridor îngust, slab luminat, trecură de o uşă lăcuită, ajunseră la capul culoarului şi, luîndu-o spre stînga, intrară într-o cămăruţă întunecoasă, care nu-i plăcu din prima clipă datorită mirosului său rău prevestitor. Se auzi un păcănit, întunericul se sparse cedînd locul unei lumini puternice ca ziua : totul în jur deveni dintr-o dată strălucitor, alb.
„Ah, nu… se tîngui în gînd cîinele, mă iertaţi, dar nu mă las ! Ah, înţeleg, dracu’ să vă ia cu salamul vostru cu tot. M-au ademenit într-un spital pentru cîini. Mă vor sili acum să iau ulei de ricin şi-mi vor rîcîi coasta cu bisturiul, iar de asta nici nu poate fi vorba, atît de rău doare !“
— Hei, nu, încotro ? strigă cea căreia i se spusese Zina.
Cîinele se întoarse, se ghemui şi, dintr-o dată, lovi cu partea sănătoasă uşa aşa de tare, de se cutremură tot apartamentul. Zbură înapoi, începu să se învîrtească pe loc ca un titirez şi răsturnă o găleată albă din care se împrăştiară bucăţi de vată. Se învîrtea, se învîrtea, prin faţa ochilor alunecîndu-i pereţii cu dulăpioarele pline de instrumente strălucitoare, şorţuleţul alb şi faţa schimonosită a femeii.
— Încotro, drac împieliţat ? strigă disperată Zina. Afurisitule !
„Unde o fi scara de serviciu ?…“ se gîndea cîinele. Îşi luă avînt şi se aruncă într-un geam, sperînd că acolo va afla o a doua uşă. În juru-i se împrăştie cu zgomot o puzderie de cioburi şi un bol plin cu o porcărie roşcată se vărsă acoperind duşumeaua, emanînd o putoare îngrozitoare. Se deschise uşa adevărată.
— Stai, bestie, strigă domnul, ţopăind în halatul îmbrăcat doar pe jumătate şi prinzîndu-l pe căţel de labe. Zina, ţine-l de ceafă ! Ticălosul !
— Doa… Doamne, ce mai dulău !
Uşa se deschise şi mai larg şi un al doilea individ, în halat, năvăli în cameră. Călcînd pe cioburi, se repezi nu spre cîine, ci la dulăpior, îl deschise şi întreaga cameră se umplu cu un miros dulceag şi greţos. Apoi se aruncă asupra cîinelui cu tot corpul, ceea ce-l făcu pe acesta să-l muşte cu satisfacţie de picior, ceva mai sus de gheată. Individul gemu, dar nu se pierdu. Lichidul greţos îi gîtui cîinelui respiraţia, capul începu să-i vîjîie, totul se învîrtea în jurul lui, i se tăiară picioarele, iar el alunecă uşor, strîmb, undeva într-o parte. „Mulţumesc, gata, s-a terminat, îşi spuse visător căzînd drept pe cioburi. Adio Moscova ! N-o să-l mai văd pe Cicikin, adio proletari, adio cracauer. Zbor în rai drept răsplată pentru îndelungata mea răbdare de cîine. Fraţi-hingheri, pentru ce ?“
Se prăvăli pe o parte şi-şi dădu duhul.
traducere de Paraschiva Bădescu şi George G. Potra (din volumul Inimă de cîine. Însemnări pe manşete, Polirom ediţia 2011, Top 10+)
