Vreo două decenii şi jumătate, între 1968, când hitul „Suzanne” l-a transformat, pentru un sezon, în vedetă, şi 1992, când albumul The Future i-a adus faima planetară, Leonard Cohen a fost un cântăreţ de penumbră: compunea, cânta, înregistra discuri, se bucura de excelente articole de presă – şi atât. Colegii îl admirau, producătorii continuau să-i editeze cântecele, dar fanii stăteau departe de discurile sale. Ani în şir, numele i s-a rostit respectuos, dar oarecum în treacăt. Arareori, câte o vedetă a zilei îi prelua o piesă. Era omagiul breslei norocoase adus bardului enigmatic, poetului, romancierului şi seducătorului cu vorbire lentă şi maniere parcă nepotrivite cu lumea în care se născuse. Un ins contradictoriu, de altfel: un rebel conformist, care stingea întregul patos al fiinţei în chiştocul unei ţigări. Un personaj sofisticat, aşa cum ni-l înfăţişează o fotografie de maturitate – îmbrăcat într-un splendid costum Armani, într-o poză de studiată nonşalanţă, cu ochii ascunşi îndărătul unei perechi de ochelari fancy, dar muşcând zdravăn dintr-o banană. Un ascet cu gura plină.
Încă de la debut, s-a bucurat de faima unui scriitor de forţă. A unui scandalos scriitor, ce publica poeme la limita pornografiei, sfidând în interviurile de la televiziune liniştita, cumpătata, conservatoarea societate din Montréalul natal. Prima aventură americană, la mijlocul anilor ’60, nici n-a adus succesul, nici n-a adăugat vreo dimensiune nouă unei creaţii oricum incapabil ă să absoarbă modele şi stiluri. Deşi a gravitat destulă vreme în lumea producătoare de glorii instantanee, avându-le ca epicentru pe surorile Mimi şi Joan Baez, iar la extremităţi pe Richard Farina şi Bob Dylan, nimic nu l-a putut scoate din poziţia de marginal. Nici măcar devoţiunea unor vedete de calibrul lui Joni Mitchell şi Judy Collins. […]
1966 e, cu urcuşurile şi coborâşurile lui, un an de răscruce pentru Leonard Cohen. Romanul Beautiful Losers îi asigură un statut cert în lumea literaţilor. Cronici entuziaste în marile reviste ale vremii, respectul unor inşi altminteri greu de impresionat (Bob Dylan îi mărturiseşte admiraţia necondiţionată), adulaţia femeilor fascinate de bărbatul misterios, întunecat, parcă descins dintr-un roman gotic („partea proastă era că-l iubeau şi Joan Baez, şi Judy Collins”) nu erau chiar succese neînsemnate. În universul nevrotic şi superficial al vedetelor folk newyorkeze, un scriitor cu aură de filosof şi comportament de adolescent timid făcea figură aparte – de animal bizar şi retractil. Dar care dintre vedetele ajunse milionare la vârsta postadolescenţei nu erau cu adevărat bizare ?
În fapt, afinităţile cu vedetele pacifiste îmbrăcate în haine largi, multicolore, erau cu totul superficiale, în ciuda atracţiei cvasimagnetice exercitate de grupul Bob Dylan – Joan Baez. O fotografie din epocă, făcută în apartamentul din New York al Lindei Leibman, înfăţişează un Cohen prezent şi absent totodată: deşi e lipit de Judy Collins, ţine ochii închişi, ca şi cum ar fi vrut să evadeze dintr-un cerc în care lăsa impresia unui albatros cu aripile frânte.
Departe de aroganţa parvenitului din Mid-West – asta a fost şi asta a rămas Bob Dylan –, departe de exaltările extrem-stângiste ale surorilor Baez, Cohen era mai degrabă prizonierul decât complicele acestor enfants terribles. Era cu zece ani mai în vârstă decât ei şi, privindu-i, conştientiza că-i despărţea mai mult decât vârsta: îi despărţeau obsesiile diferite şi experienţa imediată diferită. Într-o excelentă carte a lui David Hajdu ce evocă momentul de ecloziune al generaţiei Bob Dylan, Cohen nici măcar nu e menţionat. Şi pe bună dreptate: nu era nimic de spus despre el. Ce să fi spus? Că era iubitul lui Judy Collins? Că părea o pasăre neagră, depresivă şi tăcută, contrastând virulent cu vioiciunea întregului grup? Insuficient, total insuficient.
În toamna lui 1966 se mută, cu toate acestea, la New York, la Chelsea Hotel. Nimereşte în vulcanul în erupţie al unui fenomen pe care-l ştia oarecum, dar care nu rima deloc cu aspiraţiile sale estetice. În buna tradiţie pragmatică deprinsă în Montréalul natal, muzica îi apărea drept o modalitate uşoară de a-şi câştiga existenţa – dar nu mai mult de-atât.
Pe când folkiştii promovau un stil de viaţă boem, la limita promiscuităţii, Cohen nu elimină cu totul tabieturile conservatorismului burghez. Făcuse studii universitare serioase, ba chiar predase la Montréal University, se îmbrăca bine şi nu căzuse în habotnicia militantismului de stânga. „Ca să scrii cărţi, trebuie să stai într-un loc. E nevoie de-o femeie în viaţa ta. E plăcut să fie şi copii în preajmă, pentru că atunci există şi mâncare. E plăcut să ai un loc curat şi ordonat. Am avut toate aceste lucruri, şi atunci m-am hotărât să compun cântece”, avea el să-şi amintească în 1988. […]
Până la aceste limpeziri, avea să treacă, însă, prin tot felul de întâmplări burlesc-stranii. Le va evoca, sporadic, cu o detaşare şi cu un amuzament la limita înduioşării. Fauna ce gravita în jurul hotelului Chelsea era „bogată în personaje şi întâmplări”. O vreme, urmăreşte fascinat o suedeză „pe jumătate curvă, pe jumătate profesoară” care îi comunicase, întâlnindu-l în lift, că e mort, dar că ea-l poate readuce la viaţă. Metaforic vorbind, era perfect adevărat. Cohen „deveni obsedat de învăţăturile ei – amestec de yoga şi psihologie dubioasă – şi-i dădu aproape şase sute de dolari. Se hotărî s-o înregistreze, cu ideea c-ar putea scrie o carte despre ea. Dar când dădea drumul aparatului, se oprea din vorbit. Relaţia a mai continuat o vreme, Cohen cântându-i adesea din cântecele lui, înainte de a fi înregistrat primul album” (Nadel, p. 143).
Drogurile, viaţa dezordonată, beţiile şi sexul întâmplător erau regula, şi nu excepţia acestei vieţi. Până să ajungă la vârf, Cohen mai avea însă de aşteptat. Nu era suficient să fii un intelectual canadian rafinat, ca să pătrunzi în hăţişurile acestui New York acaparator şi distructiv. Deşi beneficia de sprijinul decisiv al lui John Hammond, lucrurile n-au mers chiar lin. Hammond avea mână liberă să promoveze ori să îngroape orice talent, de vreme ce el îi „inventase” pe Bob Dylan sau Billie Holiday, iar mai târziu avea să-l propulseze pe Bruce Springsteen. Dar toţi aceştia erau personalităţi previzibile: ştiai de unde să-i iei şi ştiai ce poţi scoate din ei. Cohen se sustrăgea regulii, după cum singur îşi dădea seama:
Locuiam la Chelsea Hotel. Ne-am întâlnit în hol şi am mers să mâncăm pe 23rd Street, la un restaurant care nu mai există acum. N-am vorbit despre ceva anume. Părea că-şi dă silinţa să mă facă să mă simt bine, ceea ce am apreciat foarte mult. Apoi a spus: „Hai înapoi la hotel, şi poate-mi cânţi câteva cântece”. I-am cântat şase sau şapte piese. N-a făcut nici un fel de comentariu, dar la urmă Hammond a spus: „Îl ai, Leonard”. Nu ştiam dacă se referă la talent sau la contractul de înregistrare, dar ţin minte că asta m-a făcut să mă simt foarte bine.
Viata, patimile si cintecele lui Leonard Cohen,Editura Polirom, 2005
