Mircea Mihăieş, Ce ramine. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha, (fragment)

William Faulkner s-a născut la 25 septembrie 1897 în New Albany, statul Mississippi, şi a murit de infarct miocardic la 6 iulie 1962, în sanatoriul doctorului Wright din Byhalia. Şi-a petrecut întreaga viaţă – cu excepţia câtorva intervale, când a locuit la New Orleans, în California sau în Virginia – în orăşelul sudist Oxford din Lafayette County, cam la jumătatea distanţei dintre Memphis, Tennessee şi Birmingham, Alabama. A călătorit în Europa şi a trăit, ca scenarist plătit regeşte, la Hollywood. A publicat optsprezece romane şi câteva volume de povestiri. A primit de două ori Premiul Pulitzer şi tot de două ori a fost distins cu National Book Award. În 1949 i s-a conferit Premiul Nobel pentru Literatură (ceremonia a avut loc în 1950, simultan cu aceea a lui Bertrand Russell). Discursul rostit de Faulkner cu această ocazie e considerat unul din cele mai puternice manifeste ale umanismului literar. E un fapt bine cunoscut că Oxford reprezintă modelul oraşului ficţional Jefferson, iar comitatul Lafayette, al ţinutului imaginar Yoknapatawpha.

Aceste fraze, şi încă altele, din categoria informaţiilor utile, pot fi citite în orice dicţionar sau istorie literară dedicate literaturii americane a secolului XX. Cartea de faţă îşi propune să ofere, indirect, portretul psihologic, moral şi estetic al scriitorului. Ea investighează, pe de o parte, mecanismele literare prin care un autor provincial, localist, nostalgic al unei lumi pierdute, neacomodat la valorile civilizaţiei moderne, a reuşit să fie, vreme de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste, un stilist de-o frapantă originalitate, admirat şi imitat ad nauseam. Pe de altă parte, studiul încearcă să determine în ce măsură acele caracteristici – văzute ca un triumf al onoarei, demnităţii, curajului şi suferinţei umane – mai spun ceva Într-adevăr, se impune întrebarea: ce rămâne din „suferinţa şi sudoarea spiritului uman”, stâlpii pe care se sprijină, ca pe un platou himalayan al ficţiunii, opera lui William Faulkner? Rămân, fireşte, cărţile, dar şi cărţile despre cărţi. Rămâne o filozofie de viaţă. Dar în ce măsură îi mai sunt utile toate acestea omului postmodern? De ce ar trudi – suferind – cititorul, excavând sensuri şi căutând explicaţii în tomuri dificil de parcurs, scrise într-o manieră parcă dinadins neprietenoasă, mai degrabă poetic-obscure decât menite să desfete, când postmodernitatea l-a învăţat cu lenea în gândire? Faulkner a fost un autor celebru, dar nu şi foarte popular. A fost respectat pentru că establishment-ul îl declarase un geniu, dar cititorii n-au depăşit niciodată numărul de câteva mii pentru fiecare nouă carte. Nu se poate vorbi de o mai mare prăpastie între valoare şi succes decât în cazul lui. Spre paguba valorii şi spre ruşinea succesului. […]

Creatorul comitatului imaginar Yoknapatawpha – cu o suprafaţă de 2.400 de mile pătrate, locuit de 9.313 negri şi 6.298 de albi, după cum aflăm din harta anexată la sfârşitul romanului Absalom, Absalom! – n-a vrut să fie altceva decât raisonneur-ul unei lumi, povestitorul cu memoria perfectă, fericit să pună pe hârtie – distorsionându-le, ajustându-le, alterându-le şi înnobilându-le – fragmentele de viaţă care pluteau, indiferent şi iresponsabil, prin lumea de servitori negri, cultivatori de pământ, meseriaşi, bone, mici funcţionari, trântori, predicatori, şoferi, escroci, prostituate, aventurieri şi negustori în care trăise. Student la Oxford la sfârşitul anilor ’20, Robert Penn Warren a intuit natura artificial-naturală a creaţiei lui Faulkner. Nu înţelegi nimic din cărţile lui dacă n-ai nostalgia lumii pierdute şi a timpului revolut. Nu e vorba doar de culoarea locală – o culoare cu nuanţe universale –, cât de etern-umanul distribuit în aceeaşi cantitate, niciodată suficientă, niciodată durabilă, asemeni unui praf stelar pe care-l descoperi doar când e pe cale să se evapore. Iar în urma lui rămâi nu cu o certitudine, ci cu neliniştea existenţei unui alt cer şi a unui alt fel de al privi. Lucrurile sunt atât de frapante, încât au fost sesizate de exegeţi de la bun început : „Ce mi s-a întâmplat mie li s-a întâmplat mai tuturor cititorilor din Sud pe care-i ştiu. Ei au găsit, dramatizat, în opera lui Faulkner, un anumit adevăr despre Sud, dar şi propria lor sudicitate, care zăcuse amuţită în mintea lor. Până şi peisajele şi obiectele au prins un nou înţeles, iar chipul, postura şi gestul uman au dobândit o nouă demnitate” (Warren, 1966: 1).

Ce rămâne din „stilul Faulkner” e capacitatea de a pune în evidenţă, explorând şi cunoscându-l, misteriosul, straniul, violentul prezente în lucruri banale, dar şi curajul de a ţi le asuma. Citindu-l, eşti gata să rosteşti precum faimosul politician: Sunt şi eu un om din Sud! Inefabilul e mai puternic decât geograficul şi demnitatea regăsită echivalează cu o târzie, reconfortantă înnobilare. Realitatea trecută redevine prin nu-ştiu-ce-ul nostalgic o panoramă hipnotică a propriei tale relaţii cu lumea şi cu timpul. Chiar şi dimensiunea religioasă primeşte noi valenţe, pentru că ea apare drept supraetajarea unei stări de fapt, haloul luminos al acelor „myriads of sensations” descrise, dar niciodată investigate până-n străfunduri, de Virginia Woolf. Ele sunt caracteristice unei lumi fascinate de propria tragedie, cum a fost şi a rămas – în ciuda presiunilor politice şi a efortului de nivelare civilizaţională – lumea Sudului american.
Scriitorul din categoria Faulkner trebuie simţit, intuit, ghicit. Exegezele şi analizele savante nu îmbogăţesc prea mult capitolul cunoaştere. Inefabilul – realitate inevitabilă – reprezintă forţa motrice a unui vast imperiu de cuvinte care începe ca documentar şi sfârşeşte ca litanie. Dar în această sfâşiere a mătăsii, în imaterialitatea suferinţei stă întreaga şi inexplicabila forţă a insignifiantului. Niciuna din însuşirile umane nu e, din acest motiv, înfăţişată în stare pură. Eroismul e dublat de nebunie, curajul de tentaţia sinuciderii, mândria de laşitate şi demnitatea de ticăloşie. Faulkner debutează prin a ne spune o poveste şi ajunge, foarte curând, să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile – despre cedările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile – ale fiinţei umane. Sudul nu mai e Sud, după cum personajele sale nu sunt doar locuitorii micilor târguri din lumea învinsă de istorie. Şi Sudul, şi oamenii, întrupări ale lui Atlas, sunt puncte pe care se sprijină universul oferit spre a fi înţeles, interpretat, respins, urât sau ciopârţit, după propria noastră insistenţă de a nu vedea, a nu fi de acord şi a nu accepta nimic din ceea ce nu cunoaştem aprioric.

Şi totuşi, în cele din urmă, Faulkner triumfă. El devine parte a experienţei noastre de viaţă – nu mai mult: de viaţă –, un cinic cu metodă şi un sentimental fără criterii. Montaignian până în cea mai intimă fibră, romancierul nu scrie pentru a instrui, amuza ori moraliza: el scrie pentru a îngădui fiecăruia dintre noi să găsească oglinda cunoaşterii de sine. Mark Lilla îl cita pe jurnalistul Bernard Levin, care spunea: „Nu cred să existe cititor al lui Montaigne care să nu pună la un moment dat jos cartea şi să spună incredul: «Cum de ştia despre mine toate lucrurile astea?»” (Lilla, 2011: 19). Le ştia pentru că înainte de a vorbi despre ele s-a privit în oglindă pe sine. Nu-ştiu-ce -ul fiinţei devine garanţia unui autoportret ce iese dincolo de propria ramă.

Ce ramine. William Faulkner si misterele tinutului Yoknapatawpha, Editura Polirom, 2012