Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, (fragment 3)

Addenda la Sertarul cu aplauze

Înainte de a începe să-l povestesc, nu pot să nu mă întreb de ce acest episod – de la care a pornit însăşi ideea Sertarului cu aplauze – nu se regăseşte în carte. Mi se părea prea exagerat? Prea ireal? Prea literar, în ultimă instanţă?
Locuiam, cum locuim şi acum, în preajma clădirii Radioului, de la fereastra mea se vede intrarea Sălii de Concerte Radio. Pe la începutul anilor ’80, sau poate un an-doi mai devreme,
asistam din acest punct de observaţie destul de des la ample desfăşurări de forţe atunci când sala era folosită pentru adunări de partid, de sindicat sau pur şi simplu pentru pretexte de exprimare a adeziunii. Nu era, deci, ceva neobişnuit să mă trezesc dimineaţa în gălăgia făcută de miliţienii aferaţi care evacuau maşinile parcate pe strada noastră şi pe celelalte din jur, pentru ca peste câteva ore să înceapă să sosească autobuze din diverse judeţe (cu numele judeţului scris mare pe parbriz) care îşi depuneau pe rând încărcătura: tineri în costume populare; bărbaţi cu bărbii duble, burţi revărsate peste curea şi costume cu vestă, indiferent de modă şi anotimp; femei cu
arhitecturi de bucle tencuite cu fixativ; fetiţe cu savante construcţii de panglici albe montate în vârful capului ca nişte elice de elicopter. Toţi erau înghiţiţi disciplinat de clădirea din care
ieşeau peste mai multe ore transpiraţi, şifonaţi, cu un aer epuizat, ca şi cum în misterioasele măruntaie ale sălii ar fi muncit din greu, nu s-ar fi plictisit doar, rostind sau ascultând aceleaşi
fraze, pe care le ştiau pe de rost şi pe care nu mai încercau să le înţeleagă de mult. Seara, în cele două ore de program TV, vedeam imagini din interiorul sălii şi auzeam revărsându-se
fraze despre ceea ce se întâmplase acolo.
Ceea ce vreau să povestesc semăna întru totul acestor întâmplări, totuşi mă intriga tocmai pentru că simţeam că e vorba despre altceva, fără să reuşesc să aflu despre ce. Se întâmpla
cel mult o dată sau de două ori pe an, parcările erau interzise de cu seară, iar a doua zi, dimineaţa când mă trezeam, oricât de devreme, strada era ticsită de-a lungul ambelor trotuare de autobuze militare identice, din care coborau într-o ordine şi o linişte, evident programate cu grijă, şiruri de soldaţi care se îndreptau spre sala de concerte. Misterul începea chiar de la lipsa zgomotului, care ducea gândul la o acţiune secretă, deşi, evident, autobuzele, de ordinul zecilor, nu puteau fi camuflate. Ele rămâneau nemişcate ore lungi, întreaga zi, până când spre seară aceleaşi şiruri ordonate de militari în termen ieşeau din clădire şi-şi ocupau locurile în autobuzele care se puneau în mişcare în acelaşi fel, aş zice, precaut.
Am încercat să aflu ce puteau face, atâtea ore, atâtea sute de soldaţi în sala de concerte a Radiodifuziunii. Am întrebat vecini, am întrebat amici redactori la radio, am întrebat membri ai orchestrei simfonice. Unii în mod evident nu-şi puseseră problema şi cădeau pe gânduri abia în urma întrebării. Alţii, la fel de evident, se gândiseră, aveau bănuieli sau poate chiar ştiau, dar evitau să răspundă. Tulburarea lor, bâlbâiala, felul în care ieşeau din încurcătură printr-o glumă, felul în care se grăbeau să încheie conversaţia sau să schimbe subiectul îmi transformau curiozitatea în obsesie şi bănuirea unei acţiuni oculte în certitudinea unui mister. Iar când, în cele
din urmă, am aflat, misterul a depăşit cu mult supoziţiile şi aşteptările.
Sutele de soldaţi erau aduşi o dată sau de două ori pe an ca să se reîmprospăteze rezervele de înregistrări de aplauze şi aclamaţiile folosite ca fond sonor la transmisiile de manifestaţii
şi adunări. Sala Radio, dotată cu cea mai performantă aparatură pentru înregistrări, era locul în care soldaţii aduşi făceau repetiţii de aplaudare, erau instruiţi şi antrenaţi savant pentru ca o acţiune mecanică să se transforme, sub bagheta unui adevărat dirijor, într-o aproape operă de artă. Acest rezultat era înregistrat: aplauze entuziaste, aplauze cu urale, aplauze ritmice, aplauze frenetice. Înregistrările erau indexate, aşezate în casete care puteau fi uşor alese şi utilizate când era nevoie de ele. Oricât de fantastică, povestea este până în acest punct riguros reală. De aici încolo, este Sertarul cu aplauze.
Şi totuşi, mi se pare firesc să închei trecând din realitate nu în literatură, ci de-a dreptul în istorie. Aceste înregistrări se făceau pe la începutul anilor ’80 şi probabil erau folosite încă de atunci la retuşarea aproape neobservată a realităţii. Spre sfârşit însă, în 1988, ’89, nu exista ceva mai cutremurător şi mai fascinant decât să priveşti în faimoasele două ore de televiziune imaginile filmate ale unor mulţimi aduse cu forţa, ascultând în tăcere, cu feţele împietrite, nesfârşitele discursuri pe care cu siguranţă că nici nu le mai auzeau, în timp ce în primul rând un şir de securişti aplaudau cu mişcări ample şi apăsate, menite să mascheze nemişcarea din spatele lor, iar fundalul sonor răsuna de aplauze prelungite, aplauze cu urale, aplauze entuziaste, ritmice, frenetice…

Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *