Când te otrăveşti de tânăr cu doze suple, consistente de poezie nu se poate să nu capeţi înfăţişarea celui Otrăvit în clipa când otrava se termină: o ultimă clipă, Otrava şi Otrăvitul se privesc drept în ochi (e o influenţă, dar nu mai ştiu a cui).
Pe Traian T. Coşovei l-am întâlnit o singură dată, în holul întunecos al Uniunii Scriitorilor, unde câteva secunde, după lumina din curte, eşti nevoit să-ţi potriveşti privirea, într-o clădire pierdută azi pentru scriitori. Deşi nu am fost decât de câteva ori în locul ăsta, îmi pare rău de fostul sediu al scriitorilor – măcar pentru faptul că acolo am întâlnit şi eu, cândva, câţiva scriitori pe care îi citeam din tinereţe. Traian T. Coşovei era unul dintre ei. Da să iasă, i-am spus cine sunt şi i-am spus că îi admir poezia, insurgenţa, supleţea ei hăituită de ogari subţiri. Mi-a mulţumit cu ochii plini de zâmbet, cu un soi de tremor al corpului, ca un tânăr neprefăcut care primeşte cinstit laudele – nu a apucat să devină iezuitul propriei lui glorii. Îmi plăcea la el până şi părul „arzând ca un războinic pe rugul de gheaţă al stelelor”. El însuşi un războinic cu armură fragilă, „aşezat pe o valiză de lemn, aşteptând pustiul să vină”. Tonul adolescentin al primei lui cărţi stăruie până azi („această lume de nichel care nu-mi seamănă”), iar poemele din acea carte de debut, „Ninsoarea electrică” (1979), par flori cu tije înalte cărora trebuie le schimbi mereu apa pentru a rezista vederii. Căci la debut, Traian T. Coşovei este încă un poet ceremonios, cu poeme-grenadă al căror cui nu se lasă încă rupt. Explozia, când se produce, e a unui morman de frunze lovit de vânt, nu a vulcanului care scoate foc şi cenuşă din adâncuri. Curios, dar poeţii încifrează cu nepăsare cel mai bine în versurile lor posibile chei de decodare pentru viitorii critici literari sau doctoranzi harnici. Aşa se face că un vers ca acesta „părând că exprim ceva, sau numai /căzând mort cu gura deschisă” descrie teatralitatea poeziei sale de atunci, ca şi puritatea care sfidează o lume de „roţi dinţate” care i se propune, în care până şi iubita are „prea mult fier pe ea”, se anunţă „copilul de fier al viitorului”, iar poetul, ca un „pepene verde într-un poligon minat”, trăieşte deja „cu capul înfipt în norii de gheaţă/ ai anului două mii”. Teribilă premoniţie.
Aş spune că în poemele acestei prime cărţi poetul de-abia e atent la el însuşi, grăbit cum e să încapsuleze în versuri toată frenezia şi melancolia lumii, în care totul e primit cu generozitatea unuia care posedă „nervul subţire al dragostei”. Tonul este nichitastănescian, prin facondă şi gesticulaţie, poetul închipuie şi el delfini care dau trup secundei, îl emulează pe maestru până şi în sentenţele tip „până la urmă spui DA şi Nu, alergi de unul singur”, însă când nu te aştepţi apare fisura: „Cea mai mare partea timpului/ o petreceam urmărind reclamele luminoase:/ […] «Numai consumând suc de roşii puteţi deveni populari»”. Asta nu putea imagina în poezie Nichita Stănescu, oricât de mult s-a jucat el în viaţă. Intercalarea ironică în poem a reclamelor vremii sale cenuşii este un truc amărui al generaţiei sale, o formă de tandră ironie, deloc maliţioasă faţă de „La Belle Epoque” (numită de el aşa într-un poem ca „Nu mai îmi pare nimic”). Este şi o formă a atenţiei faţă de sordidul şi sărăcia epocii, în care se poate totuşi scrie, râde, iubi şi visa: „Bine de noi, rău de Concernul Lockheed!”. Şi totuşi, în ciuda risipirii de imagini multicolore, a aglutinării spumoase a „fustelor colorate ale silabelor”, din poezia sa vie, impetuoasă iţeşte capul otrava: „apoi i-am întins inima mea ca pe un animal obosit” sau „trupul meu îmbătrânit sub şenila evenimentelor” sau „ca la zidul morţii mă las dus de o roată/ care se întunecă şi se luminează/ o dată cu trecerea timpului…”. Un eveniment care urma să apară din viitor.
Îmi iau libertatea să descriu puţin ceea ce înseamnă eveniment în interpretarea lui John D. Caputo, într-o carte concepută împreună cu Gianni Vattimo, „După moartea lui Dumnezeu”. Pentru Caputo, postmodernismul este o filozofie a evenimentului, acesta definit drept „ceea ce caută să se facă simţit în ceea ce este prezent”. Aşadar, evenimentele nu ar fi ceea ce se întâmplă acum, în accepţiunea curentă a termenului, ci „ceea ce ne solicită de departe, se apropie de noi, ne prelungesc în viitor, ne cheamă acolo, provocări şi promisiuni având structura a ceea ce Derrida numeşte neprevăzutul care va veni”. Potrivit lui Caputo, există un moment când ceva se aprinde în sufletul nostru adeverind ceea ce Meister Eckhart numea „mica scânteie”, adică punctul din sufletul uman unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Caputo, pentru care hermeneutica radicală este o metodă de a pune constant sub semnul întrebării discursurile telogice înalte, îi opune Hipernaraţiunii Religiei, una, în Occident, a violenţei şi a vărsării de sânge, tocmai delicateţea evenimentelor, acei puieţi firavi şi delicaţi care trebuie ocrotiţi şi salvaţi de voracitatea marilor teorii atotcuprinzătoare, ca şi de dogma leneşă, dar opresantă. Iisus a fost de partea săracilor şi a celor dezmoşteniţi pe pământ, chiar dacă mesajul său ţinteşte Împărăţia Tatălui şi nu aderă la nici o ideologie a lumii de aici. Aşadar, nu les grands récits, marile modele de înţelegere şi interpretare a istoriei, despre Lumea ca lume, ci o promisiune, dar nu una exlusivistă, ca pentru poporul ales, ci pentru toti indivizii umani care cred în fragilitatea sacră a vieţii şi în legământul care eliberează pentru noi energiile ei. Dar evenimentul este şi destabilizare a lucrurilor stabile, cele în care aroganţa şi-a făcut cuib – acele actualizări ontice, cum le numeşte Caputo, care fac din Deus omnipotens un Idol intratatabil, iar din Biserică o instituţie a puterii absolute. Rugăciunile şi lacrimile potenţează evenimentul; nu ne rugăm pentru ceea ce există deja, ci pentru ceva care vine din viitor şi ne aşteaptă deja, o incandescenţă care promite „flacăra eternă a evenimentului care arde în interiorul numelui lui Dumnezeu.” Cel mai mare eveniment, în accepţia lui Caputo, este însuşi numele lui Dumnezeu, ceva care nu este blocat, finalizat ci în perpetuuă devenire, un foc care mocneşte, străluceşte şi ne cheamă repetat. În aşa ceva constă forţa rugăciunii: ne adresăm cuiva care nu se arată niciodată şi astfel este întreţinută dorinţa de Dumnezeu, acea stare formulată de Augustin (Ce iubesc eu când iubesc pe Dumnezeul meu?) şi care e la adăpost de „soarele ofilit al cunoaşterii”.
Cam lungă (trebuia să fac şi eu pe deşteptul!) halta mea, dar era cumva necesar ca să pot spune asta: alături de generaţia sa, Coşovei a militat, prin poezia scrisă şi prin texte teoretice, tocmai pentru abolirea acelei Hipernaraţiuni a Religiei Înaltei Poetici care o precedase şi care încă eredita în masă poeme scrise de cei pe Mircea Cărtărescu i-a ironizat ca fiind „izmeniţi amatori de orfisme”. Schimbând ceea ce este de schimbat, în aşa ceva constă forţa oricărei poezii înnoitoare: ne adresăm cuiva, prin scris, care atunci când vine ne rămâne la fel de necunoscut, dar cheamă evenimentul – şi poezia din acei ani a lui Traian T. Coşovei a fost un astfel de eveniment, un puiet firav şi delicat pe care timpul nu l-a ofilit, ba chiar l-a ocrotit.
O reinventare a sentimentului se vădeşte în poezia sa din volumele prime, chiar dacă poetul simte cum feelingul obosit al epocii toceşte elanurile şi graţia întâlnirii cu iubirea, ca în versul reiterat „Ah, ticălos de sentiment cu mâner”, unde ceea ce trebuie să fie neîntrupat primeşte o utilitate demnă de un atelier imund. Oricum, abundă „stările de spirit”, aşa cum abundă versurile stranii în care poetul îşi vede tinereţea de undeva, dintr-o margine sau dintr-un viitor calm, pacificat de violenţa trăirilor: „tinereţea mea e un boier Moţoc cu cap demontabil” sau „tinereţea mea e ca femeia despre care/ unii spun că va sfârşi pe străzi dosnice” sau „tinereţea mea va arde cu flacără albastră/ în oraşul părăsit de stafii” sau „când eşti tânăr totul se uită repede/ ca o călătorie cu trenul” sau „tinereţea mea e o literă zgâriată în peretele/ camerei de gazare”.
Fermecătorul poem „Sfârşit de secol frumos” reprezintă ruptura cu stilul calofil de până la el, e un fel de amprentă a viitorului TTC, în care ultima strofă, ca o marcă a tuturor posibilităţilor latente ale poeziei sale, dă măsura celui care avea să devină liderul unei generaţii: „Era un sfârşit de secol frumos –/ o dimineaţă un aide mémoire –/ când încă totul e bine, totul e frumos, / cu puţin timp înainte ca ziarele să sosească/ pe sub dunga de lumină a uşii.” Când liniştea puietului numit poezie nu este tulburată de larma lumii avidă de bârfă, scandal şi zorzoane idioate: „… iar deasupra,/ ah, deasupra este o dorinţă de fast, de grandoare,/ de aceea li se pun mărgele şi cailor…”. Când încă Socrate nu-şi băuse „liniştit otrava în Place Pigalle”, în cinstea Ei. Faţa luminoasă a poetului ne zâmbeşte, încă, din Marea Fotografie: „Vopsea albă pe faţă,/ să par cât mai viu,/ vopsea albă în păr, să par cât mai tânăr,/ vopsea albă scurgându-se pe un peisaj cât mai alb – să pară totul cât mai adevărat!”.
Evenimentul poeziei lui Traian T. Coşovei vine din viitor către noi.
