Ilinca Sandu este numele unei talentate prozatoare din generaţia tânără, care s-a afirmat în ultimii ani, scriind atât in limba română cât şi în franceză. Născută pe 22 ianuarie 1983 la Bucureşti, autoarea a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti (secţia in limba franceză) şi ulterior a absolvit un master de Management cultural al Universităţii din Lyon, ca bursieră a statului francez.
A debutat cu volumul Ma vie en retard, apoi a publicat tot in Franţa Aimer tout simplement, Savoir se perdre avant de se retrouver şi Mon seul et unique regret.
Pentru că a considerat că aparţine ambelor spaţii culturale, român şi francez, Ilina Sandu a oferit şi variantele in limba română ale acestor tomuri, traducându-le personal intr-o limbă română la fel de cursivă şi de ingrijită ca şi franceza impecabilă pe care o utilizează cu dibăcie.
Ca şi romanele şi nuvelele anterioare, Unicul şi singurul meu regret se constituie intr-o mărturisire proaspătă şi credibilă a meandrelor sufletului de îndrăgostit, astfel că textul emană o anumită poezie subtilă. Punctul forte al autoarei îl constituie dialogurile între personaje: naturale, cursive, bine dozate. Dovedeşte o bună stăpânire a mai multor registre de comunicare, de la cel solemn la cel colocvial.
Mai remarc şi faptul că Ilinca Sandu este o creatoare de literatură care la rândul ei a devortat pe nerăsuflate zeci, poate sute de romane şi nuvele, fiind un cititor avizat şi un scriitor cultivat.
Îşi stăpâneşte personajele cu o doză de măiestrie, aidoma unui maestru păpuşar, adorptând cu plăcere stilul autorului omniscient, dar nu abuzează defel de etichete, calificative, preferând să lase cititorul să identifice şi să clasifice personajele.
Autoarea ne anunţă în prefaţă că personajul central André Mellan trebuie înţeles prin recursul la instict, fiind vorba de o tentativă de a „găsi fericirea” – oare aceasta se află înăuntrul sau în afara fiinţei umane?
Trama narativă nu este foarte complexă, personajele sunt puse să se mişte şi să trăiască intr-un mediu intelectual, evident parizian, în care se cunosc reciproc prin jurnale, scrisori, dar şi prin mărturisirea sinceră a emoţiilor, a afecţiunii. Astfel încât, deşi lipseşte o anumită profunzime a caracterelor, personajele sunt bine reliefate, vii, autentice, manifestând uneori trăiri copleşitoare. Avem de-a face cu artişti, literaţi, oameni de cultură, fiind evidentă această preferinţă, explicabilă prin mediile pe care Ilina Sandu le-a frecventat în mod constant de-a lungul timpului. Portretul e adesea întregit prin detalii de tip cinematografic: zâmbete, surâs, încruntare, ticuri etc.
Stilul e natural, destul de matur, lipsesc „floricelele”, încărcătura redundantă, diminutivele stilistice atât de specifice prozei practicate de femei, în general. Stilul e calofil, elegant, plăcut, sunt evitate în mod clar expresiile triviale sau grosiere, spre deosebire de literatura practicată de numeroşi tineri români în ziua de azi.
Personajul André Mellan consideră scrisul ca fiind „o misiune divină” in timp ce tânărul său prieten percepe universul ca plin de mistere, ceea ce ar presupune o descifrare iniţiatică.
Ilinca Sandu manifestă un adevărat cult al Parisului ca topos al culturii europene înalte, situându-se pe filiera boiernaşilor paşoptişişti care la mijlocul secolului al-XIX-lea descoperau magia acestui oraş al luminilor.
Cititorul standard al romanelor Ilincăi Sandu – aşa cum mi-l imaginez eu – este un ins cult, liniştit, preponderent sentimental, ce poate fi captat printr-o reţetă de succes dar. Mai ales că autoarea nu fentează grav convenţiile, nu schilodeşte logica narativă, nu asaltează cititorul cu texte stranii, schiloade, obscure, doar de dragul de a îl şoca. Prozatoarea priveşte cu simpatie şi înţelegere către cititor, îl tratează cu blândeţe, dorind desigur să îl fidelizeze cumva. Exploatâd convenţiile narative, ea crează viaţă, personaje credibile, oferă o povestire captivantă, pe alocuri la fel de atrăgătoare ca un roman poliţist.
Cred că pe viitor, i-ar fi util un feed back din partea cititorilor (eventual pe blogul personal), fiind vorba de o parte din cei 30% dintre români, care citesc cărţi cel puţin odată pe lună, conform sondajului GfK Romania din 2009. Cititorii francofoni pot găsi un teren de experimentare a propriilor cunoştiinţe de limbă şi cultură, în condiţiile în care la noi limba franceză e oricum in recul de cel puţin douăzeci de ani. Şi poate că nu ar strica pentru autoare să se gândească să scrie cândva şi un roman de mai largă respiraţie, poate o „saga”, o poveste de familie intinsă pe câteva generaţii, roman ce ar putea fi publicat şi in sistem foileton. In felul ăsta, tinerii cititori români ar putea redescoperi treptat deliciile lecturii, reînviind moda secolului al-XIX-lea. Sunt sigur că Ilinca Sandu ne va oferi in continuare surprize plăcute.
