1990-Ion Raţiu. Despre România care ar fi putut fi

1990 este un an-punte, ce duce mai departe obsesiile, fobiile şi urile comuniste. Fervoarea fesenistă conferă acestei credinţe puterea unei adevărate religii politice. Pontif al fesenismului, Ion Iliescu prezidează la această geneză din care se iveşte un regim al patronajului şi fanatismului.

În acest tablou colorat de furia străzii proletare, Ion Raţiu are alura solitară a unui liberal rus în mijlocul Revoluţiei din Octombrie. Exilatul este detestat cu pasiune de cei care îi privesc papionul ca pe un accesoriu vestimentar reacţionar, este atacat ca trădător de ţară şi agent al imperialismului. Neînţeles, hulit şi ridiculizat, Ion Raţiu intră în această Românie rătăcită cu seninătatea cu care un alt Ion Raţiu, străbunul său, a iniţiat lupta Memorandistă. Căci în firea sa timbrul anglo-saxon al libertăţii se altoieşte pe obstinaţia transilvană. Nimic nu este mai puternic şi dificil de înfrânt decât această temeritate politică ce înfruntă violenţa. Nimic nu este mai impresionant decât acest curaj suicidar de a lupta în contra unui curent ce pare câştigător şi implacabil.

20 mai 1990 este capătul de drum al acestui parcurs în care exilatului îi este dat să descopere, după decenii, ingratitudinea patriei pentru care a luptat. România fesenistă îl înconjoară cu urletele ei şi îi dăruieşte şansa teribilă de a fi respins ca un corp străin de propria sa naţiune. Transilvania ieşită din trauma de la Târgu Mureş este matricea din care se naşte mutantul ceauşist al “Vetrei Româneşti”. Urmaşul lui Raţiu devine un aliat al maghiarilor “iredentişti”. Unitatea ţării ameninţate este apărată de cei care, sub ceauşism, au plămădit aluatul xenofobiei comuniste.

Ion Raţiu este, pe 20 mai 1990, alegerea pe care România o refuză, cu energie şi entuziasm. Elogiul proprietăţii private şi al capitalismului sună subversiv pentru cei care mărşăluiesc pe străzile Bucureştiului. Ion Raţiu este parte a unei lungi tradiţii whig ce pune în centrul proiectului său încrederea în capacitatea individului de a se guverna autonom. Adversar intransigent al comunismului, (“Policy for the West” este un avertiment profetic), Ion Raţiu înfruntă fesenismul cu moderaţia inflexibilă cu care cei de dinaintea sa au refuzat pactizarea cu tirania. În platoul de televiziune al dezbaterii prezidenţiale, Ion Raţiu înfăţişează imaginea unei Românii care ar fi putut fi, dar nu a fost să fie niciodată – o Românie a seninătăţii şi limpezimii democratice, înfiptă în solul tradiţiei şi hrănită de luminile Occidentului.

Franctiror în acest univers de mutanţi leninişti, Ion Raţiu este o coloană din templul ruinat al vechii Românii. Noua Românie, cea ivită din blocuri şi fabrici, din delaţiune şi complicităţi, îşi are în Ion Iliescu efigia învingătoare. Triumfător în înfrângere, neînduplecat în fidelitatea faţă de libertate şi domnia legii, Ion Raţiu a însemnat, în îndepărtatul an 1990, alternativa la barbarie şi izolare. Din această alternativă se nutreşte şi visul libertăţii noastre de acum. Neînduplecat şi donchişotesc, la rândul său.