De câţiva ani, prin lege, 15 ianuarie a fost declarată Zi a culturii naţionale, autorităţile centrale şi locale, împreună cu mass-media oficiale, având obligaţia de a reflecta şi onora evenimentul. Data a fost simbolic aleasă, fiind legată de biografia lui Mihai Eminescu, poetul naţional. Poate s-ar fi cuvenit ca, înainte de adoptarea legii, să existe o dezbatere publică mai intensă în jurul actului normativ. De fapt, contează şi tonul cu care tratezi acest eveniment. Dacă adopţi un ton encomiastic, amintind de instrumentalizările din timpurile comunismului, mai ales, sau dacă foloseşti ocazia pentru a vorbi pe larg – şi dezinhibat – despre viaţa şi opera scriitorilor români, în particular a lui Eminescu (de ce să nu existe – măcar ca o notă de subsol – şi o discuţie în jurul antisemitismului, a xenofobiei lui Eminescu – tratată calm şi înţeleasă în contextul epocii, în plină construcţie naţională, construcţie din care de regulă străinii erau excluşi). Sigur, acum nici nu mai există un cadru adecvat – TVR Cultural a fost desfiinţat brutal.
Până în 1945 un număr similar celui din Dilema (1998), despre Eminescu, nu ar fi fost posibil. Apoi, Eminescu a început să fie cenzurat – nu doar cu a sa Doină – cu primele versuri de-a dreptul subversive, revizioniste, antisovietice („De la Nistru pân’ la Tisa tot românul plânsu-mi-sa“), din perspectiva URSS, care ocupase Basarabia, şi a guvernului Groza; ediţii întregi din Eminescu – tipărite înainte de 1945 – au fost cenzurate şi puse la index. Erau ediţii „reacţionare“, deoarece editorii – chipurile – au exprimat poziţia claselor exploatatoare şi au denaturat tâlcul profund social al scrierilor clasice eminesciene. Pe scurt, au alterat opera. Prin urmare, comuniştii au patronat reeditarea lui Eminescu, prin cenzurarea poeziilor incorecte politic; au alterat şi ei opera.. prin eliminare.
Reeditarea clasicilor era o modalitate importantă de atragere a publicului şi, în plus, sugera o anumită continuitate cu vechea cultură menită să nu îndepărteze în mod inutil o parte a cititorilor. Prin urmare, propaganda oficială şi-a apropriat anumiţi clasici ai literaturii române şi a organizat celebrarea lor. Şi nu oricum, ci prin intermediul unor circulare, directive şi planuri de măsuri cuprinzând ce trebuie să se spună şi ce nu. Instrumentalizarea lui Eminescu a atins apogeul la 15 ianuarie 1950, cu ocazia centenarului – 100 de ani de la naştere.
La 13 ianuarie 1950 CC al PMR a trimis o Circulară către Comitetele de Partid Judeţene în care se ordona ca: „În ziua de duminică, 15 ianuarie 1950, sub egida Comitetului Naţional Jubiliar pentru sărbătorirea lui Eminescu se va ţine la fiecare reşedinţă de judeţ o adunare festivă închinată poetului Mihai Eminescu. Vorbitorul va fi trimis din Bucureşti de la Uniunea Scriitorilor. După conferinţă se va recita din versurile lui Eminescu. Comitetul de Partid Judeţean va asigura buna desfăşurare a acestor adunări festive“. Trimisul Uniunii Scriitorilor era şi el „prelucrat“ în prealabil.
Până în 1989, alternând accentele de la dimensiunea socială la cea naţional(ist)ă, aniversarea poetului a stat sub influenţa „circularelor“ puterii. Iar în primul deceniu postcomunist celebrarea lui Eminescu şi-a păstrat din tonalităţile oficiale îndatorate anilor comunismului (mai ales ale naţional stalinismului ceauşist). În acest context trebuie înţeles celebrul număr din „Dilema“, deja amintit, cu exagerările sale iconoclaste. S-a ajuns la o saturaţie.
Miza acestui 15 ianuarie este să încercăm să ne purtăm firesc – să ne dezbărăm de festivism şi de încremenire în clişee fals patriotice. Să discutăm despre creatori ieşiţi din comun, despre creaţiile lor, dar şi despre cedările lor (fie că e vorba despre patimile naţionaliste, fie despre apropierea prea mare faţă de partid/Securitate, validată uneori inclusiv de CNSAS). Să sperăm că nu se va mai ajunge vreodată la celebrare prin circulară. Putem avea încredere în consilii judeţene, în primării, în TVR, în radioul public, în guvernanţi et comp. că ne vor furniza un 15 ianuarie cumsecade?
