NIHIL NON EST NIHIL. Nimicul în artele vizuale

În iunie 1870, după moartea lui Charles Dickens, ilustratorul englez Sir Samuel Luke Fildes a pictat biroul scriitorului. În centrul imaginii se află scaunul gol, depărtat şi tras puţin într-o parte de la masa de lucru a lui Dickens, dând impresia că acesta e plecat pentru puţină vreme şi se poate întoarce în orice clipă. Ilustraţia numită „Scaunul gol” s-a bucurat de o mare popularitate, făcându-se mii de copii după ea. După 3 ani, Vincent van Gogh, care era un mare admirator al lui Dickens, s-a mutat la Londra. Când a văzut ilustraţia, a fost marcat profund de felul în care prezenţa cuiva poate fi sugerată tocmai prin absenţa sa.

Peste încă 4 ani, când tatăl său l-a vizitat la Amsterdam, după ce l-a condus la gară la plecare şi s-a întors în cameră, i-a scris fratelui său aşa: „Imaginea acelui scaun, pe care a stat cu câteva clipe în urmă, m-a întristat atât de tare, ca pe un copil”. Pe urmă a pictat de multe ori scaune goale, ca simboluri ale prezenţei-absenţei cuiva.

În 1883, la expoziţia grupării „Les Arts Incohérents”, Mey-Sonier a expus o ramă goală pe perete, intitulându-şi lucrarea „Tableau d’à Venir” – un joc de cuvinte între „Tabloul va veni” şi „Tabloul viitorului”. Apoi, curentul dadaist şi mişcările de avangardă de la începutul secolului al XX-lea au dus mai departe sondarea aşa-zisului „gol” sau a aşa-zisului „nimic”, încadrând-o în conceptul de „anti-artă”, pentru ca în 1952, compozitorul John Cage să scrie celebra compoziţie 4’33”, în care, timp de 4 minute şi 33 de secunde, nu se cântă nici măcar o singură notă muzicală, actul artistic nefiind decât o „ramă” pentru sunetele accidentale care se produc inevitabil pe parcursul acestei anti-interpretări.

Lista reprezentării „nimicului” în artă e lungă – de la ramele goale pictate de suprarealistul Magritte la cele de mai târziu ale lui Robert Filliou sau „Porţile spre nimic” ale lui Mathias Goeritz; de la pătratul alb pe fond alb al lui Kazimir Malevici la pătratele albe ale lui Roger Raveel; de la sculptura invizibilă a lui Andy Warhol la cutiile pe care scrie „NIMIC” ale lui Stefan Brueggemann, la sălile de expoziţie lăsate goale intenţionat ori străbătute de câmpuri electromagnetice; sau performance-urile artistului maghiar Endre Tót, care fusese, în anii ’70, membru al grupării artistice neo-dadaiste internaţionale FLUXUS, una dintre cele mai importante mişcări artistice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, bazată pe conceptul de „anti-artă” şi pe ideile revoluţionare ale compozitorului John Cage. În performance-urile lui Tót, oamenii protestează având pancarte inscripţionate cu „000 0000” sau, în ciclul „Speranţe în nimic”, oamenii fac autostopul ţinând în mână cartoane cu inscripţia „NICĂIERI”, merg pe străzi afişând inscripţia „NU CAUT PE NIMENI” sau stau pe bănci având cartoane pe care scrie „NU FAC NIMIC”.
Pentru a sonda acest „nimic care totuşi există”, unii artişti au mers mai departe, aplicând ideea distrugerii ca act artistic. Arta autodistructivă e un concept inventat de Gustav Metzger, în anii ’60. Artistul a întins nişte folii de nailon şi a împroşcat acid pe ele, producând astfel în faţa publicului forme aleatorii ale nailonului care era înghiţit de acid, ca protest împotriva armelor nucleare şi a capacităţii de autodistrugere a societăţii. Acest act conţinea un paradox: procesul era autodistructiv şi autocreativ deopotrivă, arătând că se poate crea ceva chiar prin actul de a distruge.

Publicul, pus în faţa acestor lucruri, chiar şi astăzi spune „Nu e nimic aici!”, întrebându-se în acelaşi timp „Unde e frumuseţea?”. Aceşti artişti au vrut să pună sub semnul întrebării tiparele frumuseţii cu care omenirea era şi mai este încă obişnuită. Au considerat că ideea frumuseţii acceptată de societate nu e altceva decât un văl de fum care îndepărtează omul de esenţa lucrurilor. Tocmai de această esenţă au vrut să se apropie, reprezentând nu forma „frumoasă”, ci forma însăşi, în simplitatea ei de a exista. Mutând problematica artei dinspre nivelul estetic spre cel ontologic, au vrut să arate că niciodată nu poate fi vorba despre gol sau nimic, întotdeauna există „ceva”, iar acel „ceva” merită a fi contemplat prin simplul fapt că există.

„Nu e enervant să fii acolo unde eşti. E enervant doar să te gândeşti că ai vrea să fii în altă parte”, spunea compozitorul John Cage, în anii ’50, în celebra lui „Prelegere despre nimic”. Aşadar, nu e revoltător să te uiţi la un perete alb, pare revoltător doar dacă te aştepţi la altceva. Un joc al minţii, al aşteptărilor şi al preconcepţiilor, care şi acum, după mai mult de un secol, rămâne neînţeles de marele public.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *