Madlenele sărăcilor: câteva reţete de foame

În Mizerabilii de Victor Hugo este o scenă care nu face public, stă în umbra marilor desfăşurări de trupe, a discursului scânteietor al romancierului, a viziunilor sale grandioase. Sunt astfel de scene în romane asemeni micilor parcuri rătăcite în furnicarul oraşului, un loc unde liniştea s-a aşezat pe o bancă să se odihnească puţin. Şi romanele de orizont grandios au locuri unde îţi poţi trage sufletul fără să fii nevoit să plăteşti printr-un aforism. Un tată explică fiului său în vârstă de 7 sau 8 ani că din moment ce nu mai poate mânca prăjitura pe care o ţine cu încăpăţânare în mână şi de care evident nu mai are chef e bine să fie milos şi să dăruiască restul lebedelor. Sunt întotodeauna fiinţe pe această lume care aşteaptă un gest de gratitudine. Un gest frumos, armonios pe fundalul unui Paris ars de febra revoluţiei. Scena educativă este urmărită de doi copii cu adevărat flămânzi, dar pe care tată şi fiu nu-i pot zări. Noi, cititorii privim scena peste umărul lor subţire, frisonat de frig sau de febră sau de nervozitatea pândei. Deşi nu mai are poftă de mâncare, fiul cu greu se decide să renunţe la restul de prăjitură, consimţind într-un final, nu fără rezerve şi nici pe deplin convins, să fie milos. Până la urmă, glasul părintelui şi autoritatea lui determină renunţarea. Nu este un gest pornit din inimă, este o lecţie, lecţie predată după manual, adică exact acea lecţie care va fi repede uitată. Lecţia de milă nu se încheie aşa cum ne-am fi aşteptat, pentru că la concurenţă cu lebedele, cei doi orfani de care s-a îngrijit pentru scurt timp Gavroche ajung înainte la bucăţica de prăjitură. Şi cel mai mare împarte judicios prada, el joacă rolul părintelui pe lângă mezin. Desigur, el nu este nevoit din raţiuni pedagogice să facă elogiul unui sentiment atât de nobil precum mila şi a partajului generos al excedentului din raţiuni umaniste. Victor Hugo nu este un prozator inocent şi ştie să construiască acest episod încât să ne emoţioneze subliniind abil contrastele, familia burgheză şi superabundenţa ei reflectată într-o pedagogie a generozităţii şi orfelinii mistuiţi de foame a unei naţiuni prospere. Şi totuşi, chiar şi cu această lacrimă stoarsă, dumicatul acela umed are un alt gust la Victor Hugo.

Am văzut la Moscova o femeie care făcea curăţenie pe o terasă de lângă gară unde unde am băut un kvas şi o cafea proastă în timp ce aşteptam să vină Electricka, un tren care asigură legătura cu micile localităţi din preajma Moscovei şi unde în fiecare vagon, un vânzător ambulant îşi prezenta teatral produse care nu trezeau câtuşi de puţin interesul călătorilor obosiţi. Era o femeie în vârstă, uscăţivă ca o creangă noduroasă şi răsucită, oricum extrem de vivace, cu mişcări aproape nevrotice. Avea un sac într-un colţ şi aduna bucăţile de pâine, hârtiile şi resturile cu acea dexteritate cu care sclavii adunau fulgii diafani de bumbacul de pe plantaţiile din Sud evitând ţepii ascuţiţi ai plantei. Era un fel de curăţenie în ea, în ceea ce făcea, contrar ideii de gunoi, de resturi. Am urmărit-o pentru această energie a mişcărilor şi am constat că sacul de celofan pe care-l avea mai conţinea şi alte pungi. Cumva, resturile erau sortate într-o ordine perfectă, după mărime şi material, aş zice cu minuţia cu care un avar şi-ar aranja hârtiile şi monedele, un birocrat maniac hârtiile importante din sertare. Însă dintre toate acele resturi, străluceau ca nişte diamante bucăţile de pâine aranjate în ordine de la coltuc la frimitură: madlenele ei, madlenele săracilor.
Nu ştiu ce putea face femeia aceea foarte săracă cu acele resturi, cu acel sac, dar el era imaginea unei ordini impecabile, era universul ei, galaxia ei cu toate constelaţiile şi cometele. Există uneori în sărăcie o astfel de strălucire discretă, un fel de simplitate uitată care conferă bucăţii de brânză, firului de ceapă, boţului de mămăligă un fel de sfinţenie a bucatelor, a peştilor şi pâinilor care înmulţesc în coşuri şi care fără a umple stomacul lasă loc sufletului să respire bucurie. Madlenele săracilor sunt nepreţuite.

În romanul lui K.-J. Huysmans, În răspăr, un dandy observă fascinat crunta bătaie care se declanşează între doi copii vagabonzi pentru o bucată de pâine mucezită. Din nou o madlenă sângeros disputată. Confruntarea este de o violenţă cumplită, sângele curge, hainele sunt sfâşiate, pielea plezneşte sub pumn ca un fruct răscopt. Încleştarea are o miză derizorie doar pentru cel care nu cunoaşte arsura piezişă a foamei. Din madlena disputată nu mai rămâne aproape nimic, pulverizată în vârtejul cotonogelii. Acest spectator discret, rămas invizibil pentru cei doi copii ai străzii lovindu-se fără milă adună cu grija unui filatelist coliţa rară, o rămăşiţă amestecată cu noroi, atinsă de mucezeala originară.

Atent să nu risipească acel puţin care, în mod evident, nu mai poate hrăni pe nimeni, aristocratul o duce acasă şi o încredinţează bucătarului său ultrasofisticat care-l delectează cu tot ce este mai rafinat în gastronomia franceză. Şi îi cere să reconstituie întregul, să-i prepare o prăjitură mucezită, cu un gust execrabil, să-i redea dezgustul originar frimiturii, să-i gătească o pâine aidoma celei disputate de cei doi tineri vagabonzi. Pentru el, în ea se află neîndoielnic gustul inefabil al cruzimii, al luptei pentru supravieţuire, cea mai cumplită dintre confruntări, dar şi resursa cea mai intensă de vitalitate.

Aristocratul încearcă să recupereze sublimatul estetic al scenei, cruzimea ei venită din noaptea timpului, frumuseţea neiertătoare care respiră odată cu ea. Desigur, gustul nu se află în pâine, gustul este inefabilul scenei viscerale, al luptei pentru pâine, al cruzimii care se naşte din indigenţă şi precaritate, a ceea ce decade în noi. E gustul acelei vitalităţi care se consumă în van pentru un puţin care să întreţină existenţa. Cum simţurile amorţite, sastisit, nobilul nu cunoaşte lipsurile şi nici gustul acestei vitalităţi oarbe care se pune în mişcare la dicteul automat al instinctului. Simţurile sale maorte tânjesc după aceste forţe primare. Mila nu-şi are rostul. Ea nu are niciun sens pentru tigri şi pentru esteţii radicali. Foamea amestecată cu violenţa ca afrodisiac. Madlena săracilor s-a transformat într-o delicatesă. Servită pe o tavă de argint.

P.S.

Privesc cu amuzament şi incontinentă admiraţie cu ce diete straşnice se autoflagelează dârz respectabile domnişoare şi doamne din lumea bună pentru a întreţine silueta, ceea ce e o treabă spirituală de mare calibru, al naibii de serioasă. Ca o zacuscă. Vizionez fascinat un articol de ziar unde o divă trasă ca prin inel recomandă cu şanse maxime de reuşită reţeta supleţii printr-un fel de metafizică a înfometării ştiinţifice. Supe de varză ca nişte ape leşioase, morcovi gratinaţi, salată de ţelină, biscuiţi ronţăiţi cu un pizzicato între molari, grâu încolţit timid, ceaiuri rare care îţi spală amintirea grea a caznelor digerării unui cotlet trivial, obez, orez simplu terciuit pentru a alunga necuratul din maţe. Totul discret ca o batistă curată, frumos împăturită. Se discută cu mare ştiinţă despre arta de a ciuguli, puţin câte puţin, bob cu bob, cu cântarul caloric în minte, la anumite ore anume când organul complex care suntem urlă trist după fleicile pierdute. Stomacul înlocuit cu o pungă de mătase în care curg lacrimi şi rouă. Foamea devine o garanţie a frumuseţii, corpul se înalţă pe vârfuri şi va pluti fără doar şi poate ca un balon de săpun. Pe pomeţi apare acea umbră a suferinţei, ca un fel de fard fin al privaţiunilor. Fără să vreau îmi revin în minte episoadele de mai sus, înfometaţi de o parte şi de alta gândind la bucătura interzisă, dorită şi intangibilă.
Uneori mă gândesc că nu există exerciţiu mai spiritual decât acela de a răbda de sete, sau de foame, sau de frig. Măcar o dată în viaţă. Clarifică în mod banal misterul existenţei. Fără beneficiul frumuseţii sau al detoxifierii, nu din motive de atletism dietetic, fără panglica tăiată cu pieptul la linia de sosire, fără să-ţi iei premiul pentru nobile răbdări. Doar pentru că n-ai. Doar pentru că-ţi lipseşte. Că izvorul nu-i aproape. Doar pentru că buzunarul e gol şi în sobă bate vântul. Măcar o dată în viaţă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *