Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc şi despre mine însumi. Am tăcut chiar şi atunci când alţii, care-l ştiu numai din auzite şi din puţina lui scrisă, au spus despre dânsul şi ceea ce nu-i adevărat, şi n-am să vorbesc nici acum despre Eminescu, poetul, care trăieşte, ci despre omul, care a murit, sunt acum douăzeci de ani.
no images were found
Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit şi lui ceea ce am scris, căci mulţumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulţumire cele scrise de mine. Numai de tot rar se întâmpla însă ca să-mi citească şi el ceea ce scria, căci de cele mai multe ori era mâhnit când se uita-n faţa mea. Îmi plăcea scrisa lui, dar ţineam la el şi mă atingea dureros asprimea cu care îi judeca pe oameni, încât aş fi voit ca altul să spună ceea ce spunea el.
Nu se putea împăca felul de a scrie al lui cu viaţa pe care o avusem nainte de a mă fi împrietenit cu dânsul.
Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare.
Deşi tânăr de abia douăzeci de ani, el avusese până atunci o viaţă zbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răzleţ ca un copil pierdut, se zbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş şi, ca sufleor la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoştea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult, şi nu numai îşi făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. […]
Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie naţională a lui Lorenz Stein, precum şi la cel de drept roman al lui Ihering – un tânăr oacheş, cu faţă curată şi rasă peste tot, cu un lung clăbăţ bănăţănesc peste pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze – un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.
Câteodată se plimba, printre lecţiuni, pe coridor cu alţi tineri atunci mie necunoscuţi. Erau Teodor Nica şi Ioan Bechnitz, Ioniţă Bumbac ori vreun alt bucovinean.
Deşi trecuseră vreo două luni de când mă aflam la Viena, singurul român de acolo pe care-l ştiam era Ioan Hosanu, care studia medicina. El venea câteodată să mă ia cu dânsul, la masă. Prin el am făcut cunoştinţă cu Eminescu şi cu Ioniţă Bumbac, care scria şi el versuri, şi am luat masa împreună.
Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredinţat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noştri, şi-n timpul mesei am avut toţi trei, şi mai ales eu, o vie discuţiune cu Eminescu, încât aş fi stat până seara dacă n-aş fi fost nevoit să mă prezint înainte de două la cazarmă.
Mărturii despre Eminescu.
Povestea unei vieţi spusă de contemporani
Cătălin Cioabă (ed.)
Editura Humanitas, 2013
