Gabriel Liiceanu, “Dragul meu turnător”, fragment (3)

Aşa se face, dragul meu turnător, că din clipa în care stau să mă-ntorc în ţară, după bursa mea germană din 1971, zeci de „lucrători” din Departamentul Securităţii Statului au fost mobilizaţi pentru o supraveghere care, cu intensităţi diferite, şi revărsându-se apoi în alte dosare (cel al lui Noica în principal) a durat vreme de şaisprezece ani. Una pe care, slavă Domnului, nu am făcut, cum spuneam, decât s-o bănuiesc intermitent, dar nicidecum s-o cunosc în tot sordidul amploarei, continuităţii şi detaliilor ei. Din primele pagini ale Dosarului aflu că deja de la întoarcere am fost aşteptat în stil mare, asemeni unui bandit de clasă sau a unui important spion care este reperat şi anunţat „la centru” de cum trece graniţa şi pătrunde în ţară. Aţi văzut cum Nota maiorului Pătrulescu din 20 octombrie 1971, adresată punctului de frontieră de la Curtici, cere „comunicarea intrării în ţară” a „susnumitului Liiceanu Gabriel”.
Aşadar, „fiul risipitor” se întoarce acasă, după şase luni de rătăcire prin universităţi nemţeşti. Maică-mea îmi scrisese, într-o ultimă scrisoare, că cele două camere din Intrarea Lucaci aşteptau, curate şi cuminţi, întoarcerea mea. Securitatea pusese însă şi ea umărul ca să fiu primit cum trebuie. Şi ea îmi amenajase apartamentul. Iar eforturile pentru buna mea primire fuseseră considerabile.
Locuinţa este mai întâi studiată plecându-se de la schiţele apartamentului meu, precum şi ale celui de vizavi, în care locuia familia Maxim. („Alăturat anexăm materialele de studierea locuinţei din strada Lucaci şi schiţele apartamentelor 1 şi 2 de la parter.”) Se fac „studii” privitoare la compoziţia zidurilor casei şi, în funcţie de ele, se alege tipul de microfoane. Se optează pentru instalaţia de tip I.C.O. (!?)
Odată studiile prealabile încheiate, „pătrunderea secretă” şi operaţiunea montării microfoanelor se fac iarăşi în stil mare, prin coordonarea mai multor echipe şi acţiuni. „Specialistul de la Direcţia a VIII-a” (pesemne un fost spărgător devenit plutonier MAI) e pus să-mi descuie uşa. O operaţie care celui mai pricăjit borfaş din cartierul Hala Traian i-ar fi luat câteva minute capătă aici aura unei lovituri ticluite până la ultimele detalii pentru o spargere la banca Angliei. Citesc şi mă frec la ochi. Pentru ca „specialistul” care va face posibilă „pătrunderea secretă” în apartamentul meu, precum şi instalatorii de „tehnici de ascultare” să nu fie deranjaţi până la încheierea misiunii, se iau o seamă de „măsuri de prevenire”. Toţi cei care ar putea veni pe neaşteptate în Intrarea Lucaci între orele fatale 10 şi 14 vor fi ţinuţi de vorbă de un angajat al „Direcţiei”.
Spuneţi şi dumneavoastră dacă băieţii ăştia nu-şi meritau salariile din plin! Cât profesionalism, câtă dibăcie, ce machiaverlâcuri! În faţa acestei adevărate opere de artă realizate de „organele noastre de supraveghere” în marginea creării condiţiilor optime pentru penetrarea apartamentului, mai că-mi vine să uit că eu eram păgubitul! Mă simt, citind şi recitind paginile acestui plan genial, ca personajul lui Kafka din Colonia penitenciară, care se aferează, plin de admiraţie, în jurul maşinăriei infernale cu care urmează să fie jupuit de viu. Dar să vedeţi ce se petrece când se trece la treabă şi începe partitura pândacilor, spărgătorilor şi instalatorilor…
„Acţiunea”, se pare, este deosebit de dificilă şi, după cum s-a putut observa, plină de riscuri şi pericole pentru cei direct angajaţi în ea. Eroul rămâne, oricum, spărgătorul uşii, numit tot timpul în rapoarte (cu o anume tandreţe, căci de fapt el nici nu o deschidea, nici nu o descuia, ci o spărgea) „cel care deschide uşa”. De aceea, conştient de dificultatea operaţiunii, tov. maior Pătrulescu, pe lângă faptul că dirijează totul în persoană, aflându-se, cum am văzut, în permanenţă pe teren şi în miezul evenimentelor, discutase în amănunt „planul de acţiune” şi cu „şefii de colective” ai celor aruncaţi în luptă, pentru a-i instrui şi a fi sigur că îşi cunosc misiunea. Aceştia sunt: „Maior Bănuleasa, Maior Simion şi Maior Ruxandru”.

***

A doua discuţie pe care am avut-o cu Imre când l-am vizitat la Frankfurt a fost pe o temă încă mai delicată: despre comunism şi complicitate. Recunosc că asta nu era puţin lucru: să asculţi, din gura unui fost comunist ilegalist, teoria naşterii şi menţinerii comunismului după modelul celulei verhovenskiene din Demonii! Bănuiesc că vă amintiţi despre ce era vorba: o mână de oameni rămân uniţi pe restul vieţii prin crima pe care o pun la cale – şi o înfăptuiesc – în comun. Dacă vom coborî la scara noastră, lucrurile se petreceau acolo cam în felul în care dumneavoastră sunteţi unit cu maiorul Pătrulescu prin crima dosarelor „Nica” sau „Lungeanu”. În comunism, important era ca fiecare să fie mânjit. „Mai presus de orice, îmi spunea Imre, fii atent la asta. Într-o şedinţă, ţi se cere să ridici mâna şi să-ţi exprimi «adeziunea» faţă de tot felul de ticăloşii: darea afară a unui coleg, condamnarea ideologică a altuia… Asta e însă prea puţin. E aşa, un fel de „încălzire”. E ca ieşitul cu gloata la defilările de 1 Mai şi 23 August, care nu erau altceva decât sistematizări ale complicităţii induse la nivel colectiv. Dar aici te pierzi în grămadă. Toată lumea defilează, toată lumea ridică mâna la o şedinţă când trebuie „exclus” un „tovarăş”. Mânjirea trebuie să se facă personal, să fie a ta, să poarte semnătura ta. Trebuie să te mânjeşti cu ceva care nu poate fi spălat, şters nici din memoria ta, nici din a altora. Trebuie să fie o pată nelavabilă pe conştiinţa proprie. Să demaşti, de pildă. Să te ridici în public şi să arăţi cu degetul. Să-l denunţi „tovarăşilor” pe colegul de cameră de la cămin că citeşte Kant. Sau să-ţi denunţi iubita că are de gând să plece din ţară. Sau prietenul. Ţi se spune că, dacă nu o vei face, o vei lua pe urmele lui. Vei fi dat afară din facultate. Sau din partid. Sau anchetat şi trimis la zdup. Trebuie, Gabriel, să capeţi mirosul lor, să puţi… Ăsta e sistemul prin care se obţine coeziunea. Totul e să ştii care-i primul gest pe care, făcându-l, îţi pierzi mirosul tău şi începi să miroşi ca ei. Gestul ăla trebuie să fii atent să nu-l faci.”
***
De fapt, îmi confecţionaseră o nouă viaţă. Aparent, cea din dosar, despre care nu ştiam nimic, o copia pe cea reală. Atunci ce mare lucru? De ce atâta supărare târzie? O biată copie de viaţă, acolo, pusă într-un dosar… Numai că această răstălmăcire de proastă calitate nu era doar rea şi urâtă. Era şi periculoasă, pentru că – în rolul de „obiectiv” în care fusesem distribuit – ea fusese, totodată, îndreptată împotriva vieţii mele. Era Doppelgänger-ul meu, dublul meu pregătit să mă elimine. Această a doua viaţă mă însoţea din umbră – de fapt, era umbra mea – mimându-mi, schimonosite, gesturile din viaţa reală. Clona din Dosar înregistra şi reproducea celulele originalului, dar deturnându-le după logica ei. În Dosar se năştea un trup cu microţesuturi infestate de un virus subtil, care, la un simplu semn, avea să devină activ şi să-mi devoreze trupul. Securitatea îmi construia o replică. Îşi întinsese tentaculele în toate cotloanele fiinţei mele şi aştepta, în orice clipă, să-mi înlocuiască fiinţa sănătoasă şi liberă prin făcătura lor. Pe acest produs de laborator putea fi grefată oricând „vina”. Oricând, în virtutea acestui construct, puteam fi trimis să fac o excursie într-un viitor Gulag, în oricare dintre gulagurile pe care le putea imagina o putere supărată că mai există cineva nedispus să locuiască în stereotipurile ei mentale.

***

Aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit. Spunând toate astea, nu îmi arog nici un nimb eroic. Eram un biet individ cu memoria traumatizată de istoria recentă şi dotat cu acel minim set de reflexe de adaptare necesare unei elementare supravieţuiri. Devenisem „erou” prin decupajul pe care-l operaseră în viaţa mea şi pe care-l puseseră apoi între coperţile unor dosare. Aveam „dosar de urmărire” pentru că nevoia lor de „eroi negativi” mă transformase în erou. Altminteri, nu ofeream decât semnele exterioare ale unui comportament cât de cât normal, o firavă colecţie de urme şi apucături de fiinţă liberă. Admit că asta putea părea, în cuibul cu vipere în care căzusem după terminarea facultăţii, necuvenit de mult. Sărea în ochi. Admit că mica mea normalitate apărea, pusă pe un fundal social nepotrivit, ca un panaş. Admit că ea încă mai putea genera o încleştare simbolică: între lumea mentală a interbelicului occidentalizant – pe care, deşi istoric evacuată, o interiorizasem dintr-un reflex de apărare – şi cea nouă, care, în ştiinţele umaniste mai ales, purta însemnele unui grobianism avansat. În aceste condiţii, orice bătaie de aripă, orice nevoie de şlefuire interioară, orice efort sistematic individual în direcţia unui lucru bine făcut erau vinovate, jignitoare şi încadrabile în mereu neterminata „luptă de clasă”. Singurul meu „eroism” în anii aceia era că încercam din răsputeri să mă port cu un firesc trans-istoric. Trebuia să ies cumva din timpul şi locul în care mă aflam atunci. Şi n-o puteam face decât evadând în trecut. Mă simţeam „burghez” până în măduva oaselor, dar asta nu avea nimic comun cu o „orânduire” anume, ci cu acel set de valori pe care elita modernităţii îl selectase din tot ce produsese mai bun civilizaţia occidentală. Asimilasem spontan, prin simplul fapt că respiram în atmosfera familiei mele şi prin cărţile citite începând din adolescenţă, un comportament pe cât posibil nefalsificat de exigenţele dublului limbaj. Subliniez: pe cât posibil. Pe cât posibil în raport cu impunerile unui stat totalitar. Dar acest „pe cât posibil”, împins la limita lui, era suficient pentru a mă colora negativ. În lumea ideologică în care mă mişcam eu, sărea în ochi să-ţi alegi prietenii după afinităţi spirituale sau de-acolo de unde soarta ţi-i scotea în cale (foşti condamnaţi sau necondamnaţi politic, evrei sau neevrei, germani sau negermani, emigraţi sau neemigraţi, foşti legionari sau comunişti ilegalişti), să vorbeşti sau să citeşti în două-trei limbi, să te îmbraci după cum îţi trecea prin cap, să nu comentezi meciuri de fotbal, să ai gulerul călcat la cămaşă sau să ai „maniere burgheze”, să spui cu glas tare o grămadă din lucrurile care-ţi treceau prin cap (şi asta din ruşinea de a ascunde tot timpul ce crezi), să ai pasiuni culturale explicite şi inadecvate, să înveţi greaca veche, să nu intri în partid… Ei bine, toate aceste lucruri, care ţineau de opţiunile elementare ale unei fiinţe minimal libere, erau vinovate. Aşadar, puteau face din tine oricând eroul unui roman securist.

***

Dragul meu turnător,
Ştiţi la ce mă gândeam azi-noapte, înainte de a adormi? Că artizanii acestui dublu al meu au rămas mereu în umbră. Şi-au păstrat misterul de păianjeni care-şi ţes pânza în întuneric. Citind Dosarul, nu aveam reprezentări despre ei. Erau abstracţii pure. Nu ştiam ce vârstă au, dacă erau înalţi, bondoci, blonzi, saşii, dacă erau peltici, dacă aveau ticuri şi din ce familii veneau. Tot ce transpare caracteristic din rapoartele, analizele, notele şi sintezele lor este raportul pe care-l aveau cu limba şi, deci, gradul de neşlefuire spirituală. Există, evident, o corespondenţă între limba de lemn pe care o folosesc şi gândirea lor de lemn. Dar asta nu-ţi dă o idee despre „cum arătau”, ci te lasă doar să intuieşti ceva despre atmosfera primitivă care-i scălda pe toţi şi despre lumea lor în care, de dimineaţa până seara, zi de zi şi clipă de clipă, se fabrica, sistematic şi instituţional, răul. Fiind spectrali, erau asemeni personajelor de thriller, din care spectatorul nu vede decât pantofii sau pălăria sau o mână înmănuşată cu o ţigară aprinsă. Sau silueta din spate. Sau nimic! Ocultul e ontologia lor. Şi sigla puterii lor este: să vezi fără să fii văzut.

***

În raport cu angajaţii direcţi ai Securităţii, informatorul este oarecum un alogen. Dar metisajul lor, cuplul pe care ei îl formează, are vervă: unul „de-ai noştri” (coleg, prieten etc.) devine şi unul „de-ai lor”. El împrumută de la „ei” o bucăţică din mantia de întuneric şi mister în care aceştia se înfăşoară şi, odată cu ea, privilegii, ceva bani, poate, şi o spoială de putere care îl face pe turnător să juiseze în taină. (Dar totodată să şi sufere că puterea lui nu e omologată şi că victima nu ştie în ce grad, de-acum înainte, traseul vieţii ei depinde de bunul lui plac.)
Câtă culoare aduce cu sine în peisaj turnătorul! În timp ce securistul e monolitic, coerent şi plicticos, informatorul e dublu, e viu, joacă la două capete, se preface, e actor şi introduce – tocmai prin dubla lui conştiinţă – elementul dramatic în joc. În timp ce securistul stă retras în noapte, informatorul se ascunde doar o parte din zi, în cealaltă aflându-se în lumină şi mişcându-se zglobiu printre noi. Ba chiar, fizic vorbind, se ascunde doar o mică parte din timp: cât să aibă o întâlnire cu ofiţerul de caz şi cât să scrie o notă înformativă. În rest, e ca noi, ai zice că ne seamănă întru totul. E ca lumea aceea imaginată de filozofii analitici, ai cărei locuitori n-ar fi diferiţi de noi, oamenii, decât printr-un detaliu schimbat în compoziţia sângelui, nişte trombocite, de pildă, puţin modificate structural. Sau ca acele universuri care n-ar diferi decât prin aceea că, într-unul dintre ele, cangurii nu ar avea coadă.
Pentru a-şi compensa porcăriile pe care le face în culise, pe scenă informatorul e amabil, e „haios”, spune bancuri şi-ţi sare-n ajutor. Dumneavoastră, de pildă, ca turnător al meu, eraţi un om liniştit, nu luaţi cuvântul în şedinţe şi nu agresaţi pe nimeni. Cum spuneam, aveaţi şi umor, naturaleţe şi râdeaţi plăcut. Tocmai ideea că trebuie să adoarmă orice suspiciune şi că ceva din comportamentul lui l-ar face să se trădeze îl obligă pe informator să supraliciteze, să fie mereu „băiat bun”, de pildă să se ofere să-l ducă pe Noica cu maşina la Sibiu. De aceea, apariţia lui de contorsionist înviorează considerabil atmosfera.
Acum şi decorul se schimbă. Se iese din biroul mohorât, mereu acelaşi, al Direcţiei I în care „serviciile” schimbă între ele rapoarte şi informări sau cer şi dau aprobări. Întâlnirea ofiţerului cu sursa se face fie „la domiciliul sursei”, fie în diferite locuinţe conspirative. Uneori la câte o cârciumă sau o cofetărie. La dumneavoastră, deşi aveaţi nevastă şi o fetiţă („fiica sursei”, cum spuneţi atât de frumos într-una din Note, împrumutând masca persoanei a treia), se pare că existau condiţii pentru o discuţie liniştită, la o cafeluţă, acasă. Aşa încât toate produsele dumneavoastră informative au în antet „la domiciliul sursei”. Erau – oare putem spune aşa? – hand made.
De-acum, odată cu intrarea „sursei umane” în scenă, informaţiile obţinute prin „sursa Teofil” – în principal date despre viaţa privată şi discuţii purtate acasă – se împletesc şi se îmbogăţesc cu chei interpretative ale „gândirii mele filozofice”. Microfoanele nu pot interpreta. Numai creierul unui seamăn, al unui coleg şi confrate putea atesta că „gândirea mea” era idealistă, iraţionalistă, dezangajată – pe scurt, duşmănoasă. Aceste note informative, interpretări vulgare, prosteşti şi otrăvite ale unor texte pur culturale, ar fi urmat să joace rol de expertiză – imposibil să nu fi ştiut asta când le scriaţi îngrijit, de mână, sau când le băteaţi frumos la maşină – şi să stea la baza acuzării „obiectivului” într-un viitor proces politic. La o simplă înăsprire a „liniei partidului, după un discurs încruntat şi vehement al primului secretar, în care s-ar fi cerut „sporirea vigilenţei”, pe baza lor aş fi obţinut lesne, laolaltă cu alţii ca mine, o condamnare. Verdictul exista deja în Dosar ca ipoteză de lucru: „activitate ostilă desfăşurată împotriva orânduirii sociale şi de stat”. Asta suna destul de rău. Dar abia textele informatorilor Cristian, Marian, Adrian, Andrei şi alţii o confirmau.

Gabriel Liiceanu, „ Dragul meu turnător”, editura Humanitas, Bucureşti, 2013.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *