Discuțiile recente despre Alexandru Vișinescu și Ion Ficior au resuscitat termenul „torționar”. Ce este un torționar? Cineva care recurge la torturarea celor aflați sub puterea sa, dovedind sadism, fanatism și exces de zel. Torționarul se plasează undeva în specia bestialității și a patologicului. Utilizează violența împotriva deținuților cu o doză de gratuitate absurdă , fără utilitate imediată, fără să urmărească a obține ceva. De asta se presupune că torționarul este sadic și că sentimentul puterii exercitate cu duritate asupra victimelor îi provoacă satisfacție. Se mai presupune că agresorul este mânat de ceva, de un crez care îl face implacabil. Adică fanatic. Iar excesul de zel este un soi de prinos adus cauzei, o probă de fidelitate.
Alexandru Vișinescu și Ion Ficior sunt destul de aproape de acest portret. Mărturiile victimelor îi arată comportându-se discreționar, crud și irațional. În portretele schițate, tartorii închisorilor par posedați de răutate și agresivitate. Scena iconică în care bătrânul Vișinescu, bombănind și scrâșnind, dă cu pumnul în aer în fața camerelor de luat vederi consolidează imaginea demonică alocată torționarilor.
Și totuși, lucrurile sunt mai complicate. Știm de la Hannah Arendt că răul poate îmbrăca haina banalității. Vișinescu și Ficior au știut să mimeze onorabilitatea, părând vecini cumsecade și domni de comitet. Doar cei foarte bine informați știau cu cine au de-a face dincolo de figurile de bătrânei bonomi. Și nimeni nu a bănuit totul.
Dar „normalitatea” torționarilor în viața de zi cu zi nu este doar un joc al aparențelor. Dincolo de portretele de călăi patibulari create mediatic, putem presupune că responsabilii închisorilor nu erau niște dereglați mintal. Puterea despotică îi făcuse să piardă simțul normalității și să încalce norme legale și etice, dar modul lor de „lucru” era coerent cu regimul comunist, era rațional și funcțional în interiorul sistemului.
Discuția despre „torționari” ca o categorie indistinctă poate avea efecte simplificatoare. Deși este clar că toți erau produse ale terorii comuniste nu toți erau la fel și nu toți erau răi din aceleași motive. Diabolizarea unicoloră nu ne ajută să înțelegem epoca, sistemul comunist și profilul „torționarilor”.
Să îl luăm ca exemplu pentru o scurtă discuție pe Ion Ficior. Cred că în transformarea lui au contat două lucruri, doi predictori cum se spune. În primul rând, a contat apartenența religioasă a familiei, care i-a creat o problemă serioasă la dosar. Știm dintr-un studiu scris de Mihai Burcea, care a citit dosarul de cadre al ofițerului, și din dosarul de urmărire informativă aflat la CNSAS, că Ficior (n. 1928) provine dintr-o familia baptistă din județul Mureș (comuna Cucerdea). În copilărie, a fost expus unei intense educații religioase, fiind dus des la biserică de părinți. Apoi, în 1946, s-a căsătorit cu fiica unui pastor baptist. Așa cum se știe, cultele neoprotestante erau monitorizate strict de autoritățile comuniste, iar militanții acestora riscau închisoarea sau marginalizarea.
Pentru Ficior, background-ul religios nu a contat pentru o vreme. Electrician ca formație, lucrând la Combinatul chimic din Târnăveni, tânărul mureșean a descoperit repede oportunitățile de carieră oferite de noul regim. În 1946 s-a înscris în PCR și imediat a fost trimis la o școală de partid, comuniștii pregătind masiv cadre pentru alegerile din noiembrie 1946. După terminarea școlii politice, Ficior a devenit activist în Târnava Mică.
În 1947 însă a venit primul declic. A fost retrimis în producție, după ce cadriștii au considerat că nu are dosar satisfăcător. I-a fost reproșată căsătoria, fără acordul partidului, cu fiica unui predicator baptist. În 1948 i-a fost dată o nouă șansă, îndeplinind diferite sarcini în organizațiile de partid din zonă. În 1949 a plecat în armată, iar în 1950 a fost recrutat pentru Școala de contrainformații Periș.
A lucrat în Securitate până în vara anului 1951, când dosarul i-a creat din nou probleme. În zadar s-a străduit Ficior să arate că a luat distanță de familie, că a „rupt complectamente cu misticismul”, că marxismul a devenit noua sursă de învățătură, adică noua familie și religie. Nu a contat nici devoțiunea zeloasă prin care asigura „partidul care m-a crescut și m-a educat că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”.
Regimul l-a scos din Securitate, dar s-a gândit să îi folosească râvna. Așa a ajuns Ficior la Direcția Generală a Penitenciarelor. Aici a urcat repede în ierarhie, devenind unul din personajele importante din sistem. Printre altele a ajuns comandant la Colonia de muncă Poarta Albă (1953-1955), la Penitenciarul Suceava (1955-1956), Colonia de muncă Borzești (1956-1958) și, apoi, Colonia de muncă Periprava (1958-1963, întâi ca locțiitor, apoi comandant plin).
Așadar, Ficior era un ofițer de rang înalt în sistemul penitenciar cu probleme la dosar. Acest lucru trebuie să fi produs serioase tensiuni interne tânărului comunist. S-a străduit din răsputeri să se arate ca un convertit convins. Și-a schimbat stilul de viață, nu a mai mers la biserică, a încercat să-și convertească și apropiații la noul crez. Iar, peste toate, duritatea arătată în sistemul penitenciar era modalitatea prin care Ficior își proba fidelitatea față de regim.
Știm din literatura de specialitate privind categoria „perpetrators” că proaspeții convertiți, cei asupra aderenței cărora la mainstream sau la „corpul ales” există dubii, se pot remarca prin exces de zel în a-și proba identitatea cu grupul spre care aspiră. Ei se simt datori să demonstreze sau sunt presați să demonstreze mai mult decât ceilalți, cei fără probleme la profil. Istoria Holocaustului a documentat foarte bine acest lucru. Câțiva din autorii clasici de scrieri antisemite erau evrei proaspeți convertiți la creștinism. Reinhard Heydrich, „bestia blondă” de la vârful SS, „călăul” nazist, a fost bănuit mult timp de origini evreiești și acest lucru i-a provocat un complex care, spun biografii, s-a tradus printr-o rară ferocitate față de evrei. În România, ca să dau doar un exemplu, căpitanul Ion Stihi din Regimentul 6 Vânători – cel care este considerat principalul vinovat de masacrele antisemite de la Stânca Roznovanu, Mărculești, Gura Căinari și, foarte probabil, pentru cel din pădurea Cuza Vodă, a cărui groapă comună am descoperit-o în 2010 cu o echipă de arheologi – era basarabean, iar camarazii îi spuneau mereu, mai în glumă mai în serios, că este „bolșevic” (conform unui clișeu răspândit în epocă), ceea ce, în contextul confruntării cu Uniunea Sovietică, atârna foarte greu. Crimele îngrozitoare pe care le-a comis erau modalitatea sa de a se arăta fidel patriei și ostil „iudeo-bolșevismului”.
Comuniștii au fost și mai pricepuți în a se folosi de energia „demonstraționistă” a celor cu probleme la dosar. Mulți deținuți folosiți ca torționari au fost legionari. Există și câteva cazuri de securiști cu trecut legionar. Numeroși dintre cei recrutați ca surse erau șantajați cu diferite chestiuni din trecutul personal sau al familiei.
Ficior nu a fost șantajat, dar șefii săi s-au priceput să-i exploateze vulnerabilitățile. Tartorul de la Periprava a fost un convertit entuziast, încântat de ascensiunea rapidă, de sentimentul puterii și de facilitățile oferite de accesul la elita comunistă, iar fluctuațiile de parcurs provocate de confesiunea familiei trebuie să i se fi părut o mare nedreptate pe care a încercat să o îndrepte prin bigotism totalitar.
Și așa ajungem la al doilea predictor. Convertirea lui Ficior a fost totală, el făcând cu totul uitate normele religioase în spiritul cărora a fost crescut. Între el și comunitatea religioasă din mediul natal au apărut tensiuni încă din tinerețe, tânărul activist lăsându-se tentat, după cum singur mărturisea într-o declarație, de micile plăceri ale vieții. Dosarul de cadre îl arată ca având mereu probleme în viața privată care interferau cu cariera. După cum aflăm din studiul lui Mihai Burcea, mutarea de la Colonia Borzești la Periprava a urmat unui mare scandal, verificările scoțând la iveală că Ficior întreținea relații intime cu fiica unui deţinut, cu soţia casierului şi cu alte două femei de „moravuri uşoare”. Această poveste dezagreabilă risca să-i pericliteze întreaga carieră, așa încât Ficior a mers la Periprava hotărât să se arate un soldat credincios partidului. Au urmat grozăviile despre care povestesc victimele și numărul mare de morți premature. Acest balans între derapajele din viața privată și zelul arătat în aparatul penitenciar i-a marcat și restul carierei. Când a ajuns comandant al Penitenciarului Văcărești, Ficioru a pătruns în sferele înalte ale puterii comuniste (activiști de rang înalt, directori de unități economice, fauna mondenă a vremii etc). Șeful de penitenciar era printre puținii români care reușiseră, în acea vreme, să-și achiziționeze un autoturism Mercedes.
Cazul Ficior a fost lucrat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului încă din 2008, când experții instituției au făcut o vizită în zonă. Au adunat mărturii și au găsit la primăria comunei C. A. Rosetti certificatele de deces („actele de moarte”) ale persoanelor care au decedat în colonie. Cazul a fost inclus în primul val de sesizări penale ale institutului, iar la vremea respectivă nu a existat un răspuns favorabil al justiției. Când am lucrat în echipa Tismăneanu – Stanomir la IICCMER am cerut continuarea investigațiilor pe cazul Ficior. Mare parte din materialele trimise Parchetului acum fac parte din documentația aflată deja la cunoștința procurorilor – și urmează să vedem dacă de data aceasta reacția sistemului judiciar va fi alta.
Ceea ce atârnă cel mai tare în discuția despre Ficior sunt „actele de moarte” (îi mulțumesc lui Dumitru Lăcătușu că mi le-a pus la dispoziție). La Periprava, Ficior a fost comandant adjunct pentru pază și regim în intervalul 1 septembrie 1958 – 1 octombrie 1960 și comandant în perioada 1 octombrie 1960 – 1 septembrie 1963. Dacă ne uităm la cronologia deceselor, se poate observa ușor că numărul morților crește dramatic în perioada în care Ficior a fost în poziții de conducere la Periprava.
Dacă ne uităm la vârstele celor decedați, la un calcul simplu, rezultă că media de vârstă a fost de 50 de ani. Așadar, putem porni de la premiza că multe morți au fost premature, fiind provocate de condițiile de detenție. Cele mai multe victime provin din intervalul de vârstă 50-59 de ani (47,4%), deci oameni încă în putere. Tinerii ocupă o pondere importantă din totalul decedaților: 8,6% erau din intervalul de vârstă 20-29 de ani, 11,2% din intervalul 30-39 de ani.
Structura pe meserii pe care am alcătuit-o confirmă ce știm din alte studii despre coloniile de muncă: numărul mare al țăranilor internați, inclusiv al victimelor dintre țărani. În colonii de muncă erau internați administrativ, de către o Comisie de la nivelul Ministerului de Interne, fără a fi nevoie de o decizie în justiție, cei care erau percepuți ca adversari ai sistemului comunist. Țăranii care s-au opus colectivizării sau regimului comunist în general (opoziție însemnând în multe cazuri simple comentarii făcute în medii private) erau închiși în colonii de muncă de tipul celei de la Periprava. La Periprava mai erau internați cei care, la finalul detenției într-un penitenciar, nu erau considerați încă „reeducați”. În fine, se adăugau alte categorii de deținuți politici sau de drept comun. Valurile de arestări de după 1956 au sporit substanțial numărul celor reținuți la Periprava.
Partea cea mai interesantă și mai importantă pentru anchetarea lui Ficior ține de cauza morții specificată în certificatele de deces. Cele mai multe morți au fost provocate de probleme digestive (enterocolite, ulcere și cancere ale aparatului digestiv) provocate probabil de alimentația precară și de condițiile de igienă deficitare; probleme cardiace, agravate de lipsa tratamentului adecvat în timpul detenției; probleme ale aparatului respirator (pneumonii, TBC etc) cauzate de frigul și umezeala din Deltă în anotimpurile reci; în fine, colaps general, provocat de apariția simultană a mai multor afecțiuni în condiții de extenuare, alimentație deficitară, expunere la intemperii și lipsa tratamentului medical. Au existat și morți violente, prin împușcare sau bătaie. Bătaia era ambientală. Martorii, victimele lui Ficior, confirmă că regimul de detenție era infernal. Internații sufereau în cea mai mare parte a timpului de foame. Deși se ocupau, printre altele, cu agricultura, li se interzicea să consume produsele pe care le cultivau sau culegeau. Mulți au fost în situația să mănânce pe ascuns porumb crud direct pe tarla. Barăcile nu asigurau o protecție împotriva frigului și căldurii. Aglomerația din barăci și insectele din Deltă favorizau transmiterea bolilor. Asistența medicală era rudimentară. Normele de muncă erau excesive, absurde, istovitoare.
