Istoria învăţământului superior poate fi fascinantă. Lucian Nastasă şi alţi istorici (nu foarte mulţi) au încercat să lămurească aspecte sensibile din viaţa universitară autohtonă. În pofida suprimării autonomiei universitare la începuturile regimului comunist, în instituţiile de învăţământ superior supravieţuiesc forme de „libertate“ care nu întotdeauna au servit calitatea actului predării.
Sigur, problema fundamentală a fost ideologizarea şcolii promovată de către un sistem totalitar. Dar universităţiile au ajuns ele însele să dezvolte patologii proprii. La mijlocul anilor 1960 factorii politici şi ideologici au pregătit o amplă reformă a educaţiei, solicitând în consecinţă analize şi evaluări ale funcţionării învăţământului după 1948. În acest domeniu, pe lângă conţinutul predării, durata studiilor şi împărţirea pe facultăţi, mai exista o problemă restantă care îşi avea originea în deceniul precedent: gradul redus de ocupare a posturilor universitare (cu precădere de asistent şi lector). Epurările masive din învăţământul superior, începute în anii 1947–1948, în paralel cu creşterea numărului de facultăţi, a făcut ca numărul funcţiilor vacante să fie ridicat. S-a adăugat şi o verificare strictă a dosarului politic al candidatului la calitatea de cadru didactic aproape pe tot parcursul anilor 1950, cu scurte intervale de relaxare. În deceniul şase au existat şi momente de contratimp care au împiedicat angajările: atunci când, în perioadele limitate de destindere ideologică, criteriile politice de includere în corpul profesoral au fost relaxate, fiind mai permisive, posturile fie nu au mai fost bugetate, fie antipatii şi conflicte interne din facultăţi/catedre au blocat competiţiile pentru ocuparea funcţiilor de cadre didactice universitare. Câteodată concurau la acest proces de blocare a posturilor şi alţi actori: Ministerul Învăţământului, Secţia de Învăţământ (Secţia Şcoli) a CC al PMR/PCR, organizaţia de UTM/UTC, uneori consiliile sindicale din universitate şi organele de Securitate (sesizate cu delaţiuni de adversari ai profesorilor angajatori/sau ai candidatului).
Altă circumstanţă care împiedica ocuparea era reprezentată de ordinele de chemare în armată pentru satisfacerea serviciului militar, îndeosebi după 1951, mai ales în cazul preparatorilor şi asistenţilor universitari; odată întoarse din armată, tinerele cadre didactice nu beneficiau întotdeauna de definitivările pe post.
La această multitudine de factori s-a adăugat un element poate la fel de important: în paralel, în anumite facultăţi s-a creat un sistem închis – chiar din interiorul catedrelor nu a mai existat vreun interes pentru noi angajări sau pentru ocuparea posturilor vacante. În condiţiile în care rectorii, decanii sau/şi şefii de catedre puteau conta pe câţiva preparatori, asistenţi şi chiar lectori, angrenaţi într-un soi de sistem de vasalitate, s-a constituit astfel o întreagă reţea de interese pentru care împărţirea resurselor era mai raţională şi adecvată fără alţi nou-veniţi. De aceea cooptarea în universităţi şi în alte instituţii de învăţământ superior a altor absolvenţi – oricum neîncurajată de autorităţile de partid şi de stat – a stagnat. Cum salariile din învăţământul superior – mai ales pentru posturile inferioare – erau mai degrabă modeste, ele puteau fi completate cu dublarea normelor sau plata cu ora. S-a ajuns într-un cerc vicios, astfel încât spre mijlocul anilor 1960 între 4.000 şi 5.000 de posturi din învăţământul superior erau vacante, ceea ce reprezenta aproximativ 30 de procente din numărul funcţiilor de cadre didactice universitare. Atunci când controale şi verificări ale Ministerului Învăţământului sau ale Secţiei de profil a Comitetului Central ridicau această problemă, era foarte simplu pentru decani sau rectori să invoce precedentele intervenţii politice care au blocat tentative de angajare a unor absolvenţi. La acest tablou al ocupării statelor de funcţiuni din învăţământul superior se poate adăuga şi problema profesorilor cumularzi (între ei chiar demnitari, membri ai înaltei birocraţii culturale – Athanase Joja, Ilie Murgulescu, Ştefan Bălan, Alexandru Balaci, Jean Livescu, Miron Constantinescu ş. a.). După câţiva ani de la instalarea în funcţia de secretar general, situaţia acestor cumularzi a stârnit interesul lui Nicolae Ceauşescu şi, mai târziu, al Elenei Ceauşescu – ambii fiind în căutarea unor modalităţi (de multe ori absurde) de reducere a cheltuielilor bugetare.
Secţia de Învăţământ a Comitetului Central a ajuns să fie preocupată de acest fenomen din alte motive, mai precis în condiţiile în care examina rezultatele slabe obţinute de studenţi; de la analizarea profilului studenţilor până la cercetarea structurii corpului profesoral universitar nu a fost decât un pas. Imediat, instructorii de la CC al PCR au stabilit şi o posibilă legătură cauzală. Dintr-un document datat 16 noiembrie 1965 aflăm de: „Existenţa în învăţământul superior a unui număr mare de posturi vacante, circa 4.400 de posturi (28% din total), dintre care majoritatea sunt posturi de asistent şi lector (şef de lucrări)“, funcţii ocupate prin cumul sau plata cu ora.
De fapt, factorul politic nu a fost interesat în mod real să rezolve această problemă. S-ar fi ajuns la cauza profundă, care era una sistemică, ideologică. Situaţia posturilor vacante s-a perpetuat până în 1989, cu prelungiri şi în postcomunism. Dar acum autonomizarea a adăugat şi alt tip de simptome (cursuri fictive, susţinute din fonduri europene etc etc). O analiză ar merita făcută şi în cazul institutelor de cercetare. Dar despre aceasta, cu altă ocazie.
