1955
10 mai
Dragoste, am ajuns o mare leneşă la scris. Din ziua de 4 mai, când am predat traducerea, îmi tot propun să scriu şi nu izbutesc! Evenimentul de seamă – moartea lui George Enescu; mi se pare fals să scriu „moartea”, îl simt mai viu ca oricând, liber, spirit cu spiritele pure. Noi suntem cei morţi. Am suferit ca de pierderea unui om iubit. Tot ce păstrez din apropierea lui este un sentiment faţă de un trimis al lui Dumnezeu. O singură dată am vorbit mai intim, adică mi-a vorbit mie à voix basse , în adevăratul sens al cuvântului, la masă, când şi-a exprimat indignarea contra păcatelor societăţii mondene şi îmi mărturisea că era mai fericit când mânca pe un colţ de masă în micul hotel de pe Calea Griviţei. Şi la Sinaia, jos în vestibul, pe când plecam la plimbare şi el rămânea acasă, tot aşa, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să stea cu mine mai mult de vorbă, dar că trebuie să-şi închine tot timpul lucrului, simţea că nu mai are prea mulţi ani înainte. Asta era în 1943. Îi văd ochii ce pătrundeau dincolo de noi, departe, în cele de nevăzut pentru noi, şi îi văd zâmbetul bun şi blând. Voi căuta în jurnalul meu din toţi anii când aveam fericirea să-l auzim şi să apropriez tot ce am consemnat acolo. Aş vrea să scriu o pagină de amintiri. Mai bine zis, aş vrea să pot fixa ce a însemnat pentru mine, pentru mulţi. Acum, când ştiu că în viaţa asta nu-l voi mai întâlni şi, chiar când voi asculta la radio sau la gramofon vocea viorii lui, acum s-a întins între el şi noi nepătrunsul, am un sentiment curios, cu două feţe: una tristă, dezolată, a lui nevermore, alta de o seninătate zâmbitoare a lui „totdeauna”. El pluteşte printre noi, nu ca melodie, ci ca izvorul însuşi al armoniilor şi melodiilor cu care ne fericea. Căci însuşi sunetul, pe care nu-l mai avea altul – nici chiar cei mai mari pe care i-am ascultat – avea timbrul sufletului bun, adică limpede. Era limpede şi era cald, nu e cuvânt să spună acest timbru unic al sufletului dominat de spirit. În quartetele lui Beethoven am avut această revelaţie şi lui îi datoresc o adâncă tămăduire a mea, după ce ai plecat tu. Când cânta Brahms, era sfâşiat în suflet, dar în ultimele quartete ale lui Beethoven, simţeai, vedeai cum biruie până şi acest lest sfânt al sufletului şi escalada spre cerul spiritului. El scrie în à voix basse: mon ciel, la musique .
Beatitudinea el trebuie s-o fi cunoscut când cuprindea în conştiinţa lui imensă imensitatea armoniei cosmice şi morale. Mă gândesc la el acum, îl realizez dormind senin printre flori. Dar nu mă opresc la această imagine. Îl văd tânăr, drept, înalt, zâmbitor, izbăvit ca un centru de lumină al bucuriei. Aici pe pământ ni s-a stins vederii noastre un astru, dar el trebuie să lumineze în altă sferă, mai sus, de unde ne venise. S-a întors acasă, în patria lui adevărată. Când aud în jurul meu discutând amorul lui pentru Maruca, sau chiar discutându-se caracterul său, sau „Suvenirurile” că n-ar cuprinde decât puţin despre Ţara românească (vezi Tutu) sau discuţia că nu a dat lecţii gratis cutăruia sau cutăruia (vezi Aimée) nici nu-mi mai dau osteneala să comentez.
Fragmente din Alice Voinescu, Jurnal (volumul II) , Editura Polirom, 2013, colecţia Biblioteca Memoria
Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu
Prefaţă de Alexandru Paleologu
