Au fost prea multe „coincidenţe” în timpul lucrului la dosarul pentru Roma.
Câteva elemente concrete:
– Nimic nu s-a pierdut din documentele care ar fi fost necesare pentru dovedirea martiriului, începând cu dosarele fostei Securităţi şi până la mărturiile celor paisprezece foşti deţinuţi politici care l-au văzut în toate etapele martiriului.
– A rămas în picioare Fortul 13 Jilava, unde s-au putut identifica celulele prin care a trecut Monseniorul.
– S-au putut găsi osemintele. Dacă doctorul Grigore Ghyka n-ar fi translatat osemintele în anul 1968, astăzi nu s-ar mai fi putut cunoaşte locul mormântului primitiv din comuna Jilava.
– S-a salvat relicva cu fragmentul din Coroana de Spini a Mântuitorului, pe care Monseniorul a avut-o asupra sa la arestare.
– Au putut fi cercetate felurite arhive noi, în România şi în alte ţări, și astfel au ieşit la lumină multe documente Ghika. Deosebit de spectaculoase au fost descoperirile din Arhivele Secrete ale Vaticanului.
– Au apărut manuscrise depuse de Monsenior, înainte de arestare, la mai multe familii.
– Monseniorul a ţinut mult la o importantă arhivă de familie care conţine documente ale istoriei noastre naţionale. S-a salvat şi aceasta, aflându-se azi la Arhivele de la Quai d’Orsay.
– Imediat ce s-a aflat de moartea lui la Jilava, fiii spirituali din străinătate au încercat să deschidă la Paris dosarul de beatificare. Dar Securitatea a reuşit să blocheze acest demers.
– Începând cu anii ’80 au apărut preoţi şi laici care au simţit un imbold puternic pentru a promova cauza de beatificare a Monseniorului Ghika. Practic, şi-au dedicat viaţa acestei cauze. Trei dintre ei nici nu l-au cunoscut personal, aşa cum este cazul părintelui Ioan Ciobanu, precum şi al lui Pierre şi al Christiannei Hayet.
– Deşi trecuseră atâţia ani, după 1990 au apărut de peste tot, din ţară şi din străinătate, noi martori ai vieţii lui. Nu cităm aici nici un nume, de teamă să nu rămână mari uitaţi.
– În ultimii ani, postulatura a putut lua legătura cu membrii familiei lui Dimitrie, fratele Monseniorului Ghika. Cu toţii s-au alăturat cauzei. Remarcabil a fost momentul când Geneviève d’Hoop şi Anca Berlogea au găsit ultimele scrisori trimise de Monsenior fratelui său între anii 1948-1952.
– A existat o „maturizare” a cauzei. Multora ni s-au deschis ochii abia după un timp. Îmi amintesc că-i cunoscusem pe Lucia Florei, „inculpată” în lotul Monseniorului Ghika, şi pe părintele Gonciu. Pe Episcopul Schubert şi pe Monseniorul Menges. Dar în anii ’70 nu puteam plasa mărturiile lor într-un cadru cunoscut.
– Pentru o Biserică rămasă fără arhive, după persecuţia comunistă, pornirea unei cauze de beatificare este de-a dreptul un act temerar. Personal, consider că lucrurile au intrat definitiv pe făgaşul finalizării atunci când Arhiepiscopul Ioan Robu a dat semnalul pentru această ultimă etapă. Atunci s-au deschis toate porţile.
– Echipa postulaturii a fost constituită din persoane entuziaste şi competente. Ce ne-am fi făcut dacă Luc Verly, cetăţean francez căsătorit în România, n-ar fi descifrat şi transcris mii de pagini inedite ale Monseniorului? Ce ne-am fi făcut fără competenţa Franciscăi Băltăceanu şi a Monicăi Broşteanu în exploatarea acestor documente? Dar fără Iulia Cojocariu la Arhiva Ghika de la ARCB? Andrei Brezianu ne-a adus viziunea largă, paneuropeană, cu care a introdus volumul POSITIO. A existat un bun şef de proiect şi pentru etapa romană a cauzei, părintele postulator Francisc Ungureanu.
– Au existat colaboratori de mare eficacitate ai postulaturii, din ţară şi din străinătate. Aş menţiona doar câteva nume: Maria Sander, Clemence de Rouvray, Sora Antoneta. Ne-au sprijinit benevol şi cu entuziasm zeci şi zeci de profesori, istorici, diplomaţi, preoţi, atât catolici, cât şi ortodocşi.
Toate acestea au permis să se poată demonstra în faţa Sfântului Scaun, dar şi în faţa fiecărui credincios, că Monseniorul Ghika şi-a pus viaţa în pericol, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru sprijinirea conducerii legitime a Arhidiecezei Catolice de Bucureşti, într-o perioadă de maximă persecuţie stalinistă. Acestea sunt elementele esenţiale ale „procesului” său. Iar, pe lângă proces, care e destul de greu de urmărit, a existat recunoştinţa generalizată a credincioşilor faţă de Monseniorul Ghika, rămas alături de ei până la moarte, deşi s-ar fi putut salva, plecând din ţară.
Emanuel Cosmovici. Cercetător acreditat la CNSAS pentru dosarele Bisericii Romano şi Greco-Catolice. Membru al postulaturii Vladimir Ghika.
