Impasul leninist. Pledoarie pentru stânga anti-totalitară.

“L’aveu”, filmul din 1970 al lui Costa Gavras, este una dintre declaraţiile ideologice cele mai interesante ale stângii occidentale în perioada post-stalinistă. Totul este organizat minuţios în acest discurs ce se încadrează în seria de pelicule “ didactice “ şi politice ale lui Costa Gavras, de la “Z“ la “Starea de asediu”. Scenaristul este Jorge Semprun,comunist spaniol exilat, în vreme ce doi dintre actorii principali, Yves Montand şi Simone Signoret, sunt legaţi, profund, de mişcarea comunistă franceză. Dincolo de tezism şi de limitele intelectuale pe care şi le impune, “L’aveu“ este marcat de acest efort de a confrunta/ exorciza demonii care bântuie imaginarul radicalilor europeni. De la umbra stalinismului la crimele partinice şi la strivirea “Primăverii” de la Praga, o întreagă tematică este vizibilă în demonstraţia lui Gavras.

Întors în Praga anului 1968, personajul inspirat de Artur London, (protagonist al procesului Slansky), contemplă, răvăşit, spectacolul barbar al invaziei sovietice- se pare că, o dată cu această intervenţie militară, edificiul utopic al socialismului democratic este pe cale de a fi subminat, fatal. În ultima imagine, o inscripţie se detaşează pe fondul unui zid praghez: “Lenin, trezeşte-te! Ei au înnebunit”. Ironic şi mitologic în egală măsură, textul grafitti închide în sine iluziile şi orbirea unor promoţii întregi de intelectuali occidentali şi central–europeni. Parcursul lui London însuşi, (cel care oferă suportul ficţiunii cinematografice) este similar cu al atâtor altora. De la angajamentul comunist la brigăzile din războiul civil spaniol şi rezistenţa franceză, drumul se încheie cu cariera de oficial al unui regim stalinist. Totul , sub semnul fidelităţii faţă de partid,totul în numele fidelităţii faţă de ideea de Revoluţie pe care o incarnează Lenin, primul şi ultimul, profetul trădat, cel care nu poate greşi. În faţa zidului praghez, privirea stângii radicale occidentale se îndreaptă, inevitabil, spre cel care este prometeul lumii noi. De revenirea sa depinde reaprinderea flăcării revoluţionare.

Scena din filmul lui Costa Gavras este o punere în abis a condiţiei ideologice definitorii pentru secolul XX. Impasul leninist este definit tocmai prin această orbire voluntară- tăgăduirea stalinismului nu este dublată, în nici un moment,de asumarea lucidă a naturii esenţialmente totalitare a partidului inventat de Lenin însuşi. Reîntoarcerea la Lenin nu este un reflex nevinovat, ci maniera în care radicalismul revoluţionar îşi conservă puritatea, refuzând acomodarea cu ceea ce el percepe a fi esenţa burgheză a social-democraţiei postbelice europene. Impasul leninist înseamnă păstrarea unui curs politic care neagă posibilitatea existenţei justiţiei sociale în cadrele democraţiei liberale. Drumul politic leninist porneşte de la premiza în acord cu care unicul umanism imaginabil este umanismul care dizolvă Adunarea Constituantă, exilează intelectuali şi instituie poliţia politică ca instrument al terorii. Fidelitatea faţă de leninism presupune, indiferent de context, fidelitatea faţă de crima de stat şi faţă de premeditarea totalitară.

Dincolo de această capcană liberticidă în care se instalează radicalii de ieri şi de astăzi, de la Fanon la Badiou, se desenează o tradiţie alternativă, radical anti-totalitară şi autentic pluralistă a stângii occidentale. Demonizată de discursul sovietic, denunţată încă de Lenin ca o formă de trădare a clasei muncitoare, reflecţia şi practica social-democraţiei şi a socialismului optează pentru demnitate şi pluralism în defavoarea orbirii utopice. De la Eduard Bernstein şi Karl Kautsky până la Leon Blum,Friedrich Ebert, Clement Atlee, panteonul acestei stângi a moderaţiei şi justiţiei sociale este unul ilustru. Acestora, iar nu lui Che sau Fidel ,li se datorează creşterea organică a unor state ale bunăstării. Acestora, iar nu lui Che sau Fidel, li se datorează iniţierea unui dialog fecund şi vizionar între democraţia liberală şi aspiraţiile celor defavorizaţi. Acestora li se datorează impunerea fermităţii intelectuale care a refuzat tentaţiile gemene ale comunismului şi fascismului.

Ieşirea din impasul orbirii leniniste implică regăsirea acestui parcurs luminos şi moderat al stângii anti- totalitare. Despărţirea de mitul leninist este pasul decisiv în direcţia naşterii alternativei la barbarie. Lenin nu poate fi făclia luminând în întunericul destalinizării. Eliberarea de sub imperiul vrăjii comuniste poate fi adusă doar de întâlnirea cu vocaţia social-democrată a libertăţii şi justiţiei sociale.

Un comentariu

  1. Foarte bun articolul. Se poate vorbi si fara ura si incrancenare de stanga. Sa nu aruncam anatema asupra unor oameni de valoare doar pentru ca a exista stalinismul si avatarurile sale tragice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *