Căutare

Pare că numai tu mă ştii,
Iar eu ca să te pot cunoaşte
Ar trebui să îmi închipui
Un luminiş, o scară, poarta
Pe care, dacă aş deschide-o,
Te-aş întâlni ca niciodată.

Aduc poiana pe caiet,
Cu fluturii şi cu bondarii
Pe răvăşirea de petale.
O iau atent prin iarba deasă,
Nădăjduind, cum mi s-a spus,
S-ajung în dreptul unor trepte.

Nu mai ţin minte de când merg,
Dar am lăsat demult în urmă
Cetate, codrii şi coline.
Acum sunt în deşert. Cobor
Şi urc pe dunele feline,
Nu îmi apare însă poarta.

Încerc în van să mi te-nchipui,
Ros de-o crescândă îndoială:
De ce un duh, scăpat din lume,
S-ar mai întoarce să se-arate
În strâmtul unui chip anume?

Râmâi cum eşti. Îmi e de-ajuns
Să-ţi simt pe-aproape nevăzutul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *