Eu sunt un om cu destin feroviar- călătoresc destul de des, uneori pe distanţe scurte şi monotone, între aceleaşi veşnice destinaţii – întrebându-mă cum de într-o pluralitate de domicilii- majoritatea cauzate academic, încă pot recunoaşte care e domestic în toată profunzimea nostalgiei de „casă”- alteori pe rute mai lungi şi colorate. Dar de fiecare dată sunt un om printre oameni, într-un infinit caldarâm de vagoane. Nimeni nu ştie cât de mult pot duce urechile şi ochii unui mic migrator birocrat vreme de câteva ceasuri.
De dimineaţă, m-am oprit ca de obicei în gara depersonalizată metropolitan pentru cafeaua de la ora 9:00. E „halta” mea tradiţională de dezmorţire sâmbătă dimineaţa, între două oraşe.
„O cafea mare cu lapte, vă rog”, chitită cu privirea la panoul CFR.
„O cafea mare cu lapte”. Veşnica repetiţie la care îţi vine să strigi „da, aţi înţeles bine. Sunteţi dumirit”. Dar nu o faci, pentru că e o garanţie bună că vei primi ceea ce ceri.
„Un sandwish doriţi?”
„Mulţumesc, nu. Fără mâncare”.
„O plăcintă? O brioşă poate?” Mă întrebam dacă de fiecare dată vorbele de dincolo de tejghea sunt doar un arhetip oral al maniheismului culturii de fast-food. Mecanismul servirii impecabile, fast-time, nesănătos în fuga lui, cu atât mai mult în conţinuturi, ştirbise oamenilor simţul critic, în sensul cel mai logic. Plăcinta, brioşa, ba chiar şi madlena lui Proust- toate se revendică de la infinita şi nelipsita clasă a elementelor de subzistenţă şi răsfăţ culinar deopotrivă- mâncare. Însă doar ce spusesem că nu vreau.
Răspund politicos, pe limba domniei sale, adică repetitiv:
„Mulţumesc, nu. Fără mâncare”. Îi întind o hârtie de 10 lei, pentru care trebuia să primesc îndărăt un pahar mare şi fierbinte de licoare magică neagră şi şapte bancnote de 1 leu. În schimb, am primit o privire inchizitoare în portmoneu, de unde se vedeau nişte hârtii palide şi verzui, cu o retorică admirabilă:
„Nu aveţi de un leu? N-am să vă dau rest”. Cântăresc chipurile din jur şi văzând cu după mine nu era la rânduirea matinală decât un cetăţean negrăbit, îmi îngădui să îmi satisfac curiozităţile nerefulate.
„Şi dacă nu aş avea mărunt, ce facem? Mă duc să schimb?”. Zâmbeam. Era râsul omului care râdea, probabil, de propria prostie- puteam să îi dau mărunt şi să îmi văd de drum, dar inchiziţia portofelului meu m-a scos din calmul englezesc şi m-a coborât la spiriul mioritic.
„Eu văd că aveţi. Sau luaţi un sandwish, ceva”.
„Am mărunt. Dar e prea mărunt.”
„Nu e nicio problemă”. Şi mâinile de dincolo de prăvălia aburită tălmăceau un expresso cu un rânjet care măcar arăta că acolo mai zace o urmă de umanitate naturală în timpul orelor de program.
Scot din geanta de umăr- absolut încăpătoare, cu o elegantă alură de desagă- un portmoneu autentic- monede cât cuprinde. I-am plătit cafeaua aşa cum numeri oile înainte de culcare: „unu, doi, trei, patru, cinci, şase (uitându-mă la el, căci urma şapte, cât rest putea să îmi dea el mie dacă ar fi fost măcar inspirat să pună măruntul lui mai ascuns, măcar să nu vedem că strânge pentru etape de schimb mai „complicate” de atât, pe mai târziu), ŞAPTE, opt, nouă, zece. Până aci un leu. V-am spus că e un mărunt agasant. Întindeţi mâna”.
„Dar eu mă bucur, doamnă, de mărunt”.
„Şi eu mă bucur că vă dau mica mea biserică de buzunar. Noroc că am trenul peste 40 de minute”. Şi o luăm de la capăt, de trei ori. Treimea monetară s-a încheiat, mica tranzacţie s-a desfăşurat cu succes. Lui îi zdrăngănea şorţul de mărunţiş, mie mi se aburiseră ochelarii de la cafeaua fierbinte pe care abia o puteai ţine în mână. Toată lumea era fericită, numai că hedonismul mercantil n-a durat mult. M-am dat deoparte, chipurile să îmi îndes lucrurile în geantă, când aud imnul cântat şi la persoana din spatele meu: „nu aveţi mărunt că…”. M-am uitat necuviincios. Ceva revoluţionar urla în mine. „Ah, staţi că am să vă dau”. Inchizitorul văzuse că m-am minunat de dibăcia lui colecţionară de mărunt şi a schimbat placa. Dar vorba lui Caragiale, „repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc”, mă aşez, îmi potrivesc laptopul, bagajul, cafeaua, toate bune.
Acelaşi controlor ca în fiecare sâmbătă, aceiaşi oameni de la supracontrol, aceleaşi halte, aceleaşi gări, aceleaşi obiceiuri autohtone de a lăsa trenurile fără cale cu cablurile furate, pardon, date la o parte, aceeaşi muzică din telefonul meu. Nimic nu se schimbă niciodată. Şi dacă ai avea credinţă cât o boabă de muştar că lumea de azi va fi caricatura de mâine, poate toate ar face sens reciproc.
În faţa mea, se urcă o copiliţă drăgălaşă, întovărăşită de o prezenţă de pluş adorabilă, cu un pendar de carioci şi nişte foi fluturânde dintr-o carte de colorat. Lângă ea, părinţii, cuprinşi de discuţiile lor regulate. Bulgăraşul blond îşi întreabă mama:
„Îmi desenezi ceva, mama?”
„Ai acolo direct de colorat. Nu e loc să desenez eu ceva ca tu să poţi colora. De unde să îţi desenez eu, mama dragă?”
A urmat acel moment în care eşti autentic nu pentru că eşti fraged şi neşcolit, ci pentru că eşti sincer şi incredibil de simplu şi raţional în puţinătatea anilor tăi.
„Din dragostea ta, mama” (fluturându-şi obiectul ludic şi neînsufleţit cu toată exaltarea din lume”.
Mai zi ceva. În zile ca astea, îţi dai seama ce lipseşte din viaţa unui om. Cât tu stai şi numeri măruntul excentricului de la tejghea, alţii au creat o lume, din dragostea lor – sau poate nu-, pentru un om în miniatură cu toată frumuseţea lui. Fiecare suflet e o lume nouă. Numai eu sunt la fel, pe aceleaşi drumuri.
