Mă duce gândul la anul 1945, în zilele acestea când principala preocupare a clasei noastre politice – în treacăt fie spus, alcătuită dintr-o stângă de dreapta şi o dreaptă de stânga – este unanimitatea cu care se pune de acord în problema numărul unu a republicii noastre. Cu toţii dorind rezolvarea cât mai rapidă a problemei în formula minimului de cheltuieli. Exterminarea câinilor vagabonzi, adică.
Prea numeroşi, 80.000 după numărătoarea făcută probabil din helicopter. Muşcăcioşi, o seamă dintre ei, cu toţii murdăritori de mediu şi stricători de obraz al ţării sub raportul civilizaţiei. Adică acolo unde ne doare mai tare, ştiut fiind că noi, românii, posedăm o străveche şi admirabilă cultură şi o cu totul recentă şi relativă civilizaţie. A-i omorî pe toţi câinii fără stăpân, ce rătăcesc – flămânzi, cea mai mare parte a vremii – pe străzi, bulevarde, prin preajma blocurilor, şi mai pretutideni, se numeşte în termeni elevaţi a-i eutanasia. Ucis, cu mijloace violente era, în timpul terorii revoluţionare franceze, cel ce punea gâtul pe butucul ghilotinei, eutanasiat este condamnatul la moarte în SUA, când i se administrează o injecţie.
Pe cale injectabilă ar urma să fie daţi morţii, şi prin urmare eutanasiaţi, câinii fără stăpân. Fără cea mai mică durere, şi punând capăt spaimei, stării de şoc de a fi prinşi cu jbilţul şi aruncaţi în dubă, cu intenţii neascunse. Nu vor suferi deloc, iar noi ne vom descotorosi de ei pentru totdeauna, asta în cazul în care 80.000 alţii nu au să le ia locul, cu firească spontaneitate, căci nimic nu-l poate împiedica pe un câine din jurul Bucureştilor, să pătrundă în oraşul unde va găsi locul lăsat liber de acei prieteni ai omului care i-au făcut acestuia pe plac pierind.
Pentru ca păcatul nopţii Sfântului Bartolomeu al câinilor să nu cadă cumva asupra cuiva anume, s-a spus că locuitorii capitalei ar putea fi chemaţi la un referendum unde vor vota cu da sau nu. Dacă aşa va fi până la urmă, cu toate că se vehiculează şi alte scenarii. Cu da, probabil, după oribila moarte a unui băieţaş sfâşiat de un câine – tragedie care a pus unt pe pâine tuturor posturilor de televiziune şi a întărit odată mai mult pactul dintre preşedinte şi premier. Nu pun dl. înainte, nu se obişnuieşte. Domn este vecinul dentist, farmacist, magistrat. Nu poate fi preşedintele României, nici primul său sfetnic. Asta ca să lămurim niţel de ce suntem noi românii altfel, iar la noi în ţară ca la nimeni pe lume.
Puţină istorie: se pare că în Turcia sultanilor, către finele epocii acestora, soluţia câinilor din Istanbul a fost strângerea tuturor şi ducerea într-o insulă pustie. Numai că noi, graţie inimii mari a Anei Pauker, nu mai avem Insula Şerpilor.
Pe când prinderea pisicilor hoinare şi înlăturarea lor? Termenul aparţine vocabularului sovietic, se folosea spre a denumi în termeni echivoci împuşcarea în ceafă a celor nedoriţi. Nu se poate să nu aducă şi mâţele o pagubă de măcar trei milioane de euro pe an comunităţii româneşti, vreau să zic acelor români care încă ezită să emigreze.
Pis pis vom spune fiinţei adorate şi îi vom suci gâtul. Cuţu cuţu – hai la tata – să te eutanasieze. Dai din coadă, vino!
………………………………………………………………………………………………………………
Pe câini, bineînţeles, nu-i întreabă nimeni.
