A venit ziua în care am rupt firul. Şi nu a fost nimeni în preajmă să vadă asta. Nici măcar cine ţinea de capătul celălalt. Dar unora nu li se rupe firul niciodată, iar motivul este unul obsedant de simplu, pe care cineva l-a rostit conştiincios: „oamenii nu obosesc să fie banali. Şi uneori sunt fericiţi tocmai din aceasta cauză”. Într-un fel, e un model minimal de a trăi cotidianul fără isteria memoriei, fără arhetipurile misterioase ale magaziei sociale în care conservăm, cu mic cu mare, toată „uitătura” naturii la naivitatea noastră.
Există o loialitate dură a oamenilor nutrită pentru propriile lor defecte. De aceea, mişcarea de rezistenţă e în contradirecţiei naturii: la zdrenţuirea celor mai importante licăriri de umanitate s-a răspuns cu ridicarea unui zid, prin care fiecare a ferit ce mai avea de vijelia morală a cotidianului. Aşa au apărut oamenii din piatră: cei care preferă să spună erorilor-ratări, măsurilor-limite, zvâcurilor nobile-frustrări, fiinţelor-obiecte. Adevărul este că astfel de oameni vor promite întotdeauna mai mult decât le stă în putinţă celor pe care nu îi pot înţelege. Nimeni nu poate schimba asta.
Dar lucrarea destinului e una a amănuntelor şi în cârca lumii nu pot fi puse toate accidentele. E frumos când oamenii de piatră capătă sânge: când construiesc alături de alţii o lume schimbată ca fiind mai bună. Perfectă pentru ei, bună pentru restul, cât să poftească la ea. Spiritul je m`en fische-ist spune că nu îţi poţi alege familia dar îţi poţi alege aliaţii. Nimic mai adevărat decât asta. De aceea, e bine să dai mat neclintiţilor prin alegeri, nu doar prin apucături şi instincte. Iar la urma urmei, întrebarea este de ce păstrezi lângă tine un om de piatră? Trăim printre ei.
Eu când aleg păstrez ce am pentru că e instinctul meu să o fac, plăcerea mea să o am, fericirea mea să o păstrez. De aceea, cei care aleg oamenii de piatră lângă ei, sunt cei care preferă, dincolo de aparenţa rigidităţii lor mecanice, tocmai instinctele, plăcerile şi fericirea lor neetalată. Decente, tocmai pentru că nu sunt trâmbiţate, frumoase, tocmai pentru că rămân intime, ocrotite, necolindate de taifasurile tovărăşiilor superficiale, desenate după modelul cot-la-cot. Oamenii de piatră sunt cei mai calzi.
