Despre un aleph estetic. Dragoş Varga despre Radu Stanca

În economia literaturii române a veacului trecut, Cercul literar de la Sibiu joacă un rol fundamental din trei puncte de vedere: prin ceea ce a fost, prin ceea ce ar fi putut să fie şi prin ceea ce se arată a fi fiecare dintre membrii săi la ceasul judecăţii sintetice. Altfel zis, Cercul sibian semnifică mai întâi prin ce a fost şi ce a devenit ca întreg indiviz, apoi prin ceea ce au fost şi ce au devenit individual cei subscrişi lui. Aceasta, pentru că timpul existenţei individuale şi, cu precădere, timpul celei comune, istorice, au jucat faţă de Cercul literar malignul rol al soldatului faţă de cercul lui Arhimede. Una sunt strălucitorii tineri ardeleni, refugiaţi în vreme de război la Sibiu, ce făceau literatură în acel dürftiger Zeit cu entuziasmul cu care cei asediaţi în Constantinopol discutau despre sexul îngerilor, tineri dintre care unul, ajuns, peste mai bine de o jumătate de veac, la vârsta senectuţii, priveşte înapoi nu cu mânie, dar cu uimire pentru propria febricitare culturală din acele vremuri, întrebându-se: „cum a fost cu putinţă ca, în timp ce larma şi furia războiului se apropia, ne învăluia, bântuia din plin în jurul nostru, în timpul acela de lacrimi şi sânge, să ne simţim atât de prezervaţi în insula noastră sibiană, şi să lucrăm – tineri şi vârstnici deopotrivă – cu o febrilitate atât de fecundă?” (Transilvania, nr. 2/2004). Una sunt, deci, acei tineri; cu totul alta sunt oamenii în toată firea maculaţi, trecuţi prin puşcării şi neîncetat prigoniţi, Cerc fără centru şi fără margini şi cu toate acestea nu mai puţin continuu, făcut coerent de voinţa de literatură, Wille zur Literatur, a impenitenţilor săi membri. Cercul literar de la Sibiu e mai degrabă o mirabilă sumă de cercuri concentrice, parţiale, stricate grabnic şi totuşi nespornic de mâna rea şi încăpăţânată a istoriei pervertite. Cu o metaforă matematică, am putea spune că locul geometric al Cercului literar de la Sibiu este unul variabil în funcţie de momentul istoric la care ne raportăm, punctele care îi compun suprafaţa schimbându-şi coordonatele şi semnificaţia în raport cu el în funcţie de abscisa temporală. De aceea, orice abordare monografică a Cercului este fatalmente, în pofida intenţiei totalizatoare, restrictivă, punctul de fugă în jurul căruia se construieşte tabloul generând, în instabilitatea lui, privitorului tot felul de efecte de tip trompe l΄oeil. Metamorfozele Cercului răspund metamorfozelor istoriei.

E cu atât mai greu să scrii despre cel care, pentru o bună bucată de vreme, a fost centrul necontestat al Cercului literar de la Sibiu, coagulându-l pe cât era posibil. Prin efemerul existenţei sale, ca şi prin exemplaritatea tragică a modului în care destinul său a fost urâţit de istorie, Radu Stanca e imaginea heraldică făcută sensibilă a lui Euphorion, mult visatul de către cerchişti. A încerca să închegi un cerc coerent în jurul unui Euphorion captiv, prin vocaţie destinală şi prin accident istoric, în indecidabil – iată utopia Cercului sibian. A încerca să scrii o monografie despre un asemenea modern Euphorion – aceasta este utopia cărţii lui Dragoş Varga. Înţelegându-i natura, tânărul critic sibian caută fundamentul solid pe care să poată construi un studiu de natură doctorală, aşa cum a fost la origine cartea de faţă, şi îl găseşte, paradoxal, pe tărâmul imponderabilei estetici, după cum se vede încă din titlu – Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei. Paradoxal, pentru că, aşa cum ştim din Cursul de poezie al lui G. Călinescu, „în Estetică obiectul însuşi este incert şi metoda ar avea rostul să ne ajute să-l descoperim… Dacă norma nu se poate descoperi suntem în neputinţă de a determina obiectul însuşi al Esteticei, cu alte cuvinte rămânem cu ştiinţa ruinată înainte de a fi ridicat-o. Într-un chip sau altul, Estetica este o ştiinţă care nu există” (Principii de estetică, EPL, Bucureşti, 1968, pp. 12-13). A căuta punctul arhimedic de reazem într-o disciplină fără fundament propriu – iată paradoxul pe care subtilitatea cercetătorului îl anulează à la Columb, transferând ceea ce era al ştiinţei înspre ceea ce ţine de cele ale vieţii. Căci esteticul nu e, în cercetarea sa, atât categorie a ştiinţei, cât una a existenţei; perspectivă legitimă, cu atât mai mult cu cât Radu Stanca o implica, în cunoscutul şi puţin cititul studiu intitulat Problema cititului. Contribuţii la estetica fenomenului literar, scriind că „înţelegerea estetică [este] ceva mai mult decât pricepere cu raţiunea a unui text…, se caracterizează în special printr-o rezonanţă profundă, amplă şi colorată, în întreaga personalitate a celui ce înţelege. Această rezonanţă este însă şi integrală, adică cuprinde toate domeniile spiritului simultan” (Radu Stanca, op. cit., Apostrof, Cluj, 2000, p. 55). Aşadar, lectura nu va căuta, cu migala deseori sterilă a esteticianului, numai să izoleze şi să judece reuşitele sau nereuşitele literaturii stanciene; punctul central de interes va fi acela în jurul căruia coagulează o „întreagă personalitate”, acel aleph de unde, reunite, „toate domeniile spiritului” organizează lumea într-un spectacol perpetuu. Sau, cu cuvintele lui Dragoş Varga: „[Radu Stanca] este, asemenea lui Midas, hărăzit a transforma totul în artă, prin simpla atingere, de la propria-i viaţă, cu tot ceea ce implică ea, iubire, prietenie, trecere ireversibilă, până la propria-i moarte. Acestea nu devin doar teme, ΄subiecte΄ ale operei sale, ci ΄obiectele΄ asupra cărora Radu Stanca, în calitatea sa de om estetic, îşi exercită ciudatul dar”. Tocmai această calitate de homo aestheticus este materie de studiu; o bună parte dintre capitolele cărţii examinează, nu neapărat în ordinea următoare, ce înseamnă pentru Radu Stanca existenţa de homo aestheticus, cum anume devin artă variile domenii ale existenţei văzute din acel aleph estetic (a se vedea excelentele subcapitole Ars vivendi, Ars moriendi, Ars doloris, Ars amandi), în ce fel interacţionează omul estetic cu cetatea (Poetul şi Cetatea, cu subcapitolele Intra-muros, Oraşul-poveste, Burgul blestemat), în ce fel acesta îşi construieşte, cu formula lui Baudelaire, Reprezentanţii alegorici în operă ş.a.m.d. Pas cu pas, cu o inteligenţă speculativă având şi rara calitate a răbdării analitice, se organizează, din elemente aparent disparate, puzzle-ul coerent al unei existenţe care îşi găseşte punctul de focalizare etică în estetic. „Trebuie să scriu, să scriu, să scriu. Aceasta este mântuirea” – cuvintele din finalul unei scrisori adresată de Radu Stanca lui I. Negoiţescu în 27 septembrie 1950 pun în conjuncţie literatura şi mântuirea, dau celei dintâi un rol soteriologic, în înţelesul că esteticul literar e justificator (chiar în înţelesul tare, etimologic, al cuvântului) în raport cu existenţa celui care produce textul. Estetica e totuna cu etica, tot aşa cum senzaţia estetică transmută, trecută prin athanorul realului, într-un sentiment estetic al fiinţei.

Procedând astfel, Dragoş Varga găseşte tonul just al discuţiei despre personalitatea lui Radu Stanca. Ca întotdeauna în cazul celor dispăruţi prematur, există o tentaţie aproape inconturnabilă de a hamletiza precum prinţul danez la vederea tărtăcuţei lui Yorrick şi de a elabora hagiografii în care amănuntele biografice cele mai obscure sunt suprainterpretate într-un sens prevestitor funebru. Reducţia metodologică, în buna tradiţie a fenomenologiei, la care supune universitarul sibian analiza vieţii lui Radu Stanca, a vieţii sale ca operă estetică, mai precis, are drept benign efect faptul că nimic nu capătă dreptul de a figura în această biografie a frumosului trăit decât în măsura în care rezistă din punct de vedere estetic. Cititorul care caută în paginile studiului lui Dragoş Varga un romanţ, în linia unor Maurois ori Zweig, al unei vieţi altfel, în ciuda brevităţii ei, nu tocmai spectaculoase, va fi dezamăgit. Deşi se dovedeşte că a citit tot ce era de trebuinţă şi că poate produce în această privinţă en experte referinţe altfel rar, dacă vreodată, uzitate, tendinţa cercetătorului nu e de a lărgi arhiva de fapte stanciene sau vizându-l pe Radu Stanca, ci taman dimpotrivă, de a o sărăci, de a o limita numai la acelea care sunt şi fapte estetice, efecte concrete ale acelui inefabil sentiment estetic al fiinţei. Viaţa poetului sibian contează, de aceea, numai ca viaţă sublimată estetic; la fel, viaţa membrilor Cercului; aidoma, mediul lor predilect de manifestare, în speţă Sibiul, are însemnătate numai când devine dintr-un oraş real un oraş-poveste. Bricoleur exigent, fără să devină câtuşi de puţin năzuros, al declaraţiilor de ataşament ale cerchiştilor faţă de burgul de pe Cibin, Dragoş Varga ştie, impunând condiţia estetismului necesar, să evite tonul neopăşunist de exaltare sibiotă care inflamează discursul destulor culturnici de ieri şi de azi din oraşul de baştină al poetului. Polemizând elegant, îşi încheie capitolul numit Poetul şi Cetatea astfel: „Supralicitarea [creaţiei lui Radu Stanca] în contextul restrâns al urbei a dăunat acestei receptări… ́΄Aurul nostru nu e aurul tuturor!΄, spuneau alchimiştii. Ceea ce sibienii n-au ştiut să înţeleagă este că la fel stau lucrurile şi cu Sibiul lui Radu Stanca; câtă vreme îşi păstrează condiţia de oraş-simbol, străin de semnificaţiile strict toponimice, cumulând în el toate conotaţiile utopic-euphorioniste, unicitatea nu-i este alterată; atins însă de zgura istoriei şi a unui localism restrictiv, el redevine ΄monstrul de piatră΄, mut la orice întrebări, un oraş între multe altele”. La fel de exigent este Dragoş Varga şi cu literatura lui Radu Stanca, despre nu ezită a spune (de cele mai multe ori en passant, însă nu mai puţin decis), atunci când e cazul, că e deficientă. Despre poemul Plângere, de pildă, afirmă: „Dincolo de calitatea versurilor, care lasă de dorit” etc. Sau, în acelaşi loc: „La o privire cât de sumară, se impune constatarea că astfel de poeme (şi ele nu sunt puţine) sunt net inferioare baladelor stanciene; în momentul în care cavalerul său îşi leapădă viziera de pe faţă, poetul cade într-un sentimentalism care îndreptăţeşte calificativul pe care Nicolae Manolescu i-l dădea, de ΄elegiac minor΄”. De asemenea, nu ezită să citeze, reprobativ cu măsură şi înţelegere, puţinele pagini din monografia lui Radu Stanca despre Ştefan Braborescu în care cel dintâi plăteşte tributul (necesar?) socialismului triumfător.

Aşadar, cartea lui Dragoş Varga, admirabilă „încercare de pseudo-monografie a sentimentului estetic al fiinţei”, cum excesiv de modest se prezintă (de ce „pseudo-monografie”, când e vorba de o monografie comme il faut, nu silitor biografistă, e drept, dar oricum monografie în toată puterea cuvântului?), cartea sa, deci, salvează, prin inflexibila exigenţă estetică la ale cărei rigori supune viaţa şi opera lui Radu Stanca, nucleele dure ale acestora, acelea cu care se poate construi „monumentul de aramă”. Oricât de mefient, cititorul nu are cum să se mai îndoiască, la finalul lecturii, că, într-adevăr, sentimentul estetic al fiinţei este cel care dă coerenţă fiinţei (biografice, ca şi de hârtie) lui Radu Stanca. Acest sentiment stă în centrul fiinţei lui Euphorion cibiniensis, şi se prea poate ca şi centrul Cercului de la Sibiu, în ipoteza că un cerc atât de atipic poate să aibă un centru, să fie tot acesta, şi dincolo de toate metamorfozele sale, istorice, geografice sau de orice altă natură, să se afle alephul estetic a ceea ce Dragoş Varga a numit şi definit, parafrazându-l acoperit pe Constantin Noica, „sentimentul estetic al fiinţei”. Dar aceasta e altă poveste despre o altă utopie.

(Dragoş Varga, Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei, InfoArtMedia/Timpul, 2010)

Radu Stanca

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *