Şi oricum… условия ипотеки
Laşitatea. Amintirea laşităţii, amarul ei. Mă aflu cu un prieten vechi la aceeaşi masă la Sinaia, iarna. Prietenul meu este recent căsătorit, iar acum soţia sa stă alături nu ca un înger păzitor, ci ca un paznic. În franceză jocul de cuvinte ar avea farmec. Ange gardien. Gardien. Când îngerii dispar rămân doar paznicii. Atentă la tot ce spun, veghiind cuvintele, supraveghiind ca un uliu miriştea. Discuţia este destinsă ca între prieteni vechi şi de aici vine şi greşeala, din relaxare. Din nostalgie. Discuţia asta are un martor, un supraveghetor. Îi propun să mergem la munte cum mergeam odinioară, avem atâtea amintiri împreună. O săptămână, doar noi, fără „fete”. Îi cer voie în glumă soţiei, mai mult din curtoazie, dar gluma mea se izbeşte de un zid. Privirea ei rece, serioasă ca şi cuvintele care urmează. „P. nu pleacă niciunde fără mine. Şi mie nu îmi place să merg la munte.” Rămân fără cuvinte şi mă uit la prietenul vizibil jenat care caută o ieşire din situaţia penibilă în care ne aflăm cu toţii. Şi atunci născoceşte fraza care mi-a rămas în minte: „Şi oricum, bătrâne, mă cam durea şi un picior.” Şi oricum…
Evident, nu am mai mers niciodată la munte, iar drumurile noastre s-au despărţit pe nesimţite. Timpul a trecut peste acest moment caraghios şi trist, dar la cuvintele lui m-am întors într-o altă zi când sensul lor ascuns mi s-a revelat. Ceva din natura laşităţii se regăseşte în ele inalterabilă pentru că anumite sentimente îşi găsesc stilul fără să bănuim, îşi caută expresia şi îşi descoperă glasul adevărat. Sigur, invenţia cu piciorul nu era menită decât să scuze supunerea faţă de vocea paznicului marital, cerberul cu fustă cantonat ca o umbră în spatele soţului fragil, ezitant, fără o conştiinţă deplină a noilor sale îndatoriri. Însă farmecul discret al laşităţii stă în acel artificiu stilistic: „Şi oricum…”. Expresia minimalizează dintr-o dată cedarea printr-o scuză obiectivă. Chiar dacă ar fi avut permisiunea, spunea soţul încarcerat, vechile peripeţii n-ar fi fost posibile din cauza piciorului apărut salvator în poveste. Însă durerea de picior, – nota bene, el nu era rupt, grav avariat etc -, e şi ea mică. E o durere salvatoare, o durere care vine la timp şi e de folos. Este o jenă, o neplăcere, un inconfort. Chiar dacă ar fi avut libertatea, nu i-ar fi fost de niciun folos, jena ar fi pus capăt oricum aventurii. Sub imperiul matrimonial al confortului, jenele devin tot mai dese. Acel „Şi oricum” mi s-a înşurubat în minte şi am ajuns odată să-l repet în neştire pe stradă schimbând contextele. Laşitatea şi-a găsit cântecul favorit, pentru mine rămâne conţinută în acest mic refren trist şi însingurat: „Şi oricum…”
Cei doi însurăţei stau în pat şi citesc, fiecare cu cartea lui, fiecare cu perechea lui de ochelari. Sunt la o vilă din Grecia, pe o insulă, vara, singuri, noaptea. Pe fereastră intră un şobolan. Însurăţeii încremenesc. Şobolanul s-a oprit în mijlocul camerei şi îi priveşte cu insolenţă pe cei doi intelectuali. Într-un fel, locul îi aparţine. Poate că în gestul lui este şi un fel de dispreţ, un dispreţ pe care îl au uneori fiinţele mai puţin evoluate faţă de cele evoluate. Ne imaginăm întotdeauna că este invers. De unde această siguranţă, această superbie? Cei doi intelectuali privesc încremeniţi. Soţul nu are curaj să se dea jos din pat. Ştie că şobolanii spre deosebire de şoareci sunt foarte agresivi şi au obiceiul să sară la testicule. Un obicei murdar, apucătură de mardeiaş, dar perfectă în lumea darwinistă a lui survival of the fittest. Mai ales la acest aspect meditează soţul cu cartea în mână ca un fel de scut provizoriu în calea invaziei animalităţii. Pe fereastră îşi face apariţia un al doilea şobolan şi fără să ezite se caţără în spinarea primului. Sunt mascul şi femelă şi şi-au ales tocmai acea cameră ca loc de rendezvous. Se acuplează fără jenă în faţa intelectualilor înlemniţi. Două cupluri stau faţă în faţă, cu toate că pe trepte de evoluţie diferite. În ciuda faptului că în cameră sunt doi şobolani, soţul s-a mai liniştit, sexul şi nu violenţa preocupă perechea de animale care au luat în stăpânire spaţiul conjugal. Deşi şi sexualitate are partea sa de violenţă. Fără să le pese, şobolanii îşi fac mendrele sub privirile interesate ale cuplului de intelectuali care au lăsat cărţile jos ca nişte viziere pentru a vedea mai bine, la adăpost totuşi de instinctele primare.
Chiţcăielile amoroase ale şobolănimii trezesc totuşi fiori, sexul nu a fost niciodată mai aproape de violenţă decât acum. Soţului nici nu-i trece prin minte să-i îndepărteze, îi este frică de ce s-ar putea întâmpla cu celălalt cuplu deranjat din activitatea lubrică, furios pentru distrugerea momentului culminant, transformând excitaţia în violenţă. Aşa că apăraţi de cărţi, cei doi soţi privesc fascinaţi la însoţirea animalică de pe podea. Soţul chiar îndrăzneşte să glumească din vârful buzelor, deşi teama nu l-a părăsit complet. Se gândeşte la episodul ulterior amorului. Odată actul consumat, post coitum omne animal triste est, sive gallus et mullier, şi ar fi bine ca proverbul latin atribuit grecului Gallen să aibă dreptate, speră că şobolănescul cuplu va şterge putina pentru că pentru nimic în lume nu se va da jos din pat ca să-i alunge pe însurăţeii dinţoşi. Mai ales că sunt doi. Între timp, şobolanii îşi văd de treaba lor, nestigheriţi, în chiţcăieli tandru-fioroase. Coitul se încheie brusc, fără farafastâcuri, cum a şi început şi fără niciun avertisment perechea satisfăcută părăseşte odaia pe fereastra pe care a intrat. Soţul sare din pat şi o închide cu repeziciune. Acum pot răsufla uşuraţi, lectura se reia. Cu cărţile aşezate cuminte pe cuvertură, cu ochelarii pe nas, cei doi însurăţei continuă să citească lucruri despre artă, conştiinţă, omenesc, mult prea omenesc.
Filmul lui Louis Malle, Au revoir les enfants! Cel de-al doilea război mondial într-o Franţă ocupată. Un grup de copii evrei au fost primiţi într-o şcoală catolică pentru a se evita deportarea lor. Acolo îşi întâlnesc colegii catolici. E inutil să o spunem, copii nu sunt nici catolici, nici mozaici, ci doar copii. O prietenie se înfiripă între un copil evreu şi un copil provenit din înalta burghezie pariziană. Jean Bonnet şi Julien Quentin. Copiii evrei, ştim prea bine, nu au ce căuta într-o şcoală catolică, cu atât mai mult acum cincizeci de ani! Războiul însă a schimbat regulile şi prelaţii catolici asumă un risc imens pentru a salva aceşti copii. Câţiva vor plăti scump pentru acest gest. Dar geniul lui Malle, nu este însă aici, în această mizanscenă nostalgică.
Unul dintre aceşti copii trăieşte o mică revelaţie. Mai precis, Julien Quentin. „Ce zi este astăzi? Îl întreabă pe unul dintre colegi şi când acesta îi răspunde promt, urmează o interogaţie care nu încetează să mă tulbure: „Tu realizezi că nu va mai fi niciodată un alt 17 ianuarie 1944?” „Jamais. Jamais plus.” Repetă el. Acest moment spune el, exact această zi, această clipă niciodată nu va mai fi. Scena nu are nimic spectaculos, o plimbare prin pădurea din apropiere, în chip de boy-scouts, pădure devenită loc al potecilor ce se bifurcă, labirint. Şi din senin această reflecţie atât de stranie pe buzele unui copil. Într-adevăr, fiecare clipă nu se va mai repeta, aparent un truism. Toţi ştim asta, foarte puţini dintre noi ne gândim la asta şi încă mai puţin simţim acest subtil dramatism al fiecărei clipe care se joacă o singură dată, adesea fără public. Un truism, e drept, dar nu şi în filmul lui Malle unde accentul nu cade pe adevărul frazei, ci pe caracterul revelatoriu al acestei reflecţii survenite pe neaşteptate. Experienţa morţii şi a timpului, indisolubil legate. Credem îndeobşte că o avem privind o înmormântare sau un cadavru. Al unui om, al unei păsări, corpul inert de ceasornicărie amuţită al unei insecte. Însă constatarea acelui băieţel din film este mai mult decât atât. Este tot o experienţă genuină, dar nu doar a morţii ca atare, prezentă prin ceva concret, ci o reflecţie asupra ei. Într-adevăr, fiecare clipă nu va mai fi aceeaşi, însă clipa în care realizezi acest lucru este de neuitat, este magică. Peste 40 de ani mai mult de jumătate din colegii săi vor fi morţi. O anumită sensibilitate prezidează la acest gen de cunoaştere, o înţelegere intimă a timpului care la un adult este firească, dar care la un copil este extrem neobişnuită, are o altă intensitate. Copilul evreu va fi deportat într-un lagăr de concentrare şi gazat. Este contextul în care cade această mică revelaţie. Lasă în urma lui câteva cărţi dăruite în ultima clipă prietenului său Quentin şi câteva amintiri pe care acesta le va depozita într-un loc secret al sufletului său. Această proximitate a clipei cu istoria cu majusculă mi se pare de asemenea tulburătoare, dar ea nu poate fi înţeleasă decât prin această petite histoire care este existenţa noastră. „Acea clipă nu va mai fi” e valabilă pentru mica istorie personală, însă adevărul ei nu vine din afară, nu e consecinţa unei logici imbatabile, ci a trăirii ei. Nu toate clipele cântăresc în intensitate cât acest „nu va mai fi”, trăim sub povara repetiţiei, a aceluiaşi, a uniformului şi a repetabilului ignar. Îmi amintesc de o discuţie cu fată aşteptând un autobuz, îmi amintesc gesturi, vag chipul ei, dar în niciun caz discuţia. Niciun cuvânt nu mi-a rămas în minte, ci doar strălucirea unei raze de lună într-o baltă, acel reflex care transforma balta într-un iris întunecat privindu-mă în noapte. În acea strălucire oarbă se afla nostalgia şi îngrijorarea, proximitatea unei despărţiri şi acel „această clipă niciodată nu va mai fi!”.
Nu îmi amintesc momentul meu când am realizat ireversibilitatea timpului şi unicitatea fiecărei clipei, dar filmul lui Malle mi-a redat intensitatea şi frumuseţea unui astfel de moment. Unic, de altfel. Au revoir les enfants! este despre această revelaţie, ştim de la un punct încolo că acele momente nu vor mai fi. Şi pentru că ştim, le urmărim tardiv reflexul furtiv în oglinda mată a propriilor noastre existenţe.
Acea încercare neîndemânatică a copiilor de a se apropia de animale. Tandreţea lor un pic brutală, neglijentă. Mâna care apucă, mângâierea prea apăsată, dorinţa de a se împrieteni, teama animalului care nu face diferenţa între a fi mângâiat şi a fi apucat cum se apucă o pradă. Timiditatea lui traduce apropierea în cercuri largi, în cercuri ale hranei care câştigă încrederea pas cu pas, care reduce distanţa, care dizolvă frica. Doi paşi înainte, unul înapoi. Copilul arde etapele. El doreşte grabnic prietenia, rezultatul firesc al faptului că şi-a arătat sincer şi deschis toată dragostea. Nu înţelege refuzul, nu înţelege teama. Nu înţelege de ce ceea ce iubeşte nu stă, nu răspunde afecţiunii cu încredere. Nu înţelege zbaterea păsării şi pentru a-şi exprima şi mai tare dragostea o strânge la piept în continuare. Mai tare. Până când zbaterea încetează şi o acceptare nouă vine în întâmpinarea dorinţei. Inertă, asemeni unei cârpe, pasărea consimte să fie iubită, sufocată ea nu mai opune rezistenţă. În timp, în locul păsării se instalează altcineva. În cele din urmă, dacă ne gândim, moartea este răspunsul corect dat oricărei pasiuni.
