Acum doi ani, la invitația fostului director al Institutului Cultural Roman, Horia-Roman Patapievici, a avut loc un dialog cu cardinalul Gianfranco Ravasi, unul dintre cei mai importanți intelectuali italieni, apreciat deopotrivă în cercurile catolice și în cele laice. Tema discuției de la Ateneul Român a fost ”Putem vorbi împreună despre Dumnezeu?” și a ridicat o serie de întrebări fundamentale și dileme contemporane care preocupă de câțiva ani mințile cele mai luminate. Întrucât spațiul de la Ateneu nu a permis propriu-zis o dezbatere, mă așteptam ca acest dialog și aceste idei să fie dezbătute în spațiul public, preluate, disecate, răscolite și iarăși de la capăt. Religia și relația omului contemporan cu Dumnezeu este, de departe, cea mai relevantă pentru secolul XXI și viitorul uman. Nu s-a întâmplat însă nimic, doar relatări de presă. Subiectul nu a fost suficient de interesant, ce-i drept este greu de abordat, oricum o faci, te expui, mai bine taci și mergi într-una din tendințe, anti sau pentru religie. Punct.
Evenimentele care au avut loc pe glob în ultimii doi ani, precum și cele foarte recente, contrazic însă justețea unei opțiuni călduțe, suficiente, fără dileme metafizice. Un moment cheie, cel puțin în percepția mea, deși sunt mai multe schimbări de tendințe care trebuie notate ca fiind determinante în istoria oamenilor de la începutul secolului XXI, a fost uciderea unei tânăr soldat britanic de către un musulman radical în Londra, ca retaliere împotriva războaielor occidentalilor în țări musulmane. Soldatul fiind creștin, acesta a fost unul dintre motivele atacatorilor pentru hăcuirea lui în plină stradă într-o capitală ca Londra, într-o Europă aparent creștină. Apoi sunt știrile și imaginile îngrozitoare cu masacrele împotriva creștinilor din Siria și în alte părți din Orientul Mijlociu, crime de o atrocitate abominabilă comise doar din ură pură față de aderenții la creștinism. În Europa câteva moschei au fost atacate ca urmare a uciderii soldatului britanic, în afara Europei, orfelinate și biserci creștine sunt sistematic incendiate.
În vremuri de liniște și pace, netulburate de violențe extreme, europenii își abandonează însă bisericile, mai peste tot în Europa sunt închiriate pentru evenimente artistice, sunt preluate de artiști, pictate cu graffiti sau pur și simplu părăsite. Ateismul este noua religie, sondajele arată că în Franța, Germania, Suedia, Olanda, aproape 60% dintre cetățeni sunt atei sau nu au niciun atașament față de biserică. Tendințele către ateism și împotriva cucerniciei bisericești sunt un viciu vechi al europenilor, ei au găsit întotdeauna o plăcere în a-și sabota tradiția și reperele. Molière își scandaliza contemporanii cu piesa Don Juan, al cărei erou era un șarmant ateu ireverențios și vicios. Dialogurile eroului cu valetul său care apără religia cu argumentele unui prostănac ignorant și lipsit de cultură ne pot fi unora familiare, în sensul în care mințile cele mai strălucite sunt nereligioase, iar apărătorii credinței sunt adeseori mințile cele mai puțin cultivate. Roland Barthes remarca în 1953, scriind despre pictura olandeză din perioada de aur ”o lume patriciană pe deplin fericită, stăpână absolută a materiei și eliberată în mod vizibil de Dumnezeu”. Pictorul Saenredam, faimos pentru bisericile sale goale de oameni și obiecte, simple structuri lipsite de prezența divină este pertinent câteva secole mai târziu, într-o epocă în care pictorii au aproape au dispărut ca specie artistică, fiind înlocuiți de artiștii cu mize sociale, artă protestatară, anti-biserică, anti-religie, anti-tradiție, anti-individualitate, anti-frumusețe etc.
Relativismul cultural și ideologic este bine instalat în Europa și nu va dispărea curând. Multiculturalismul înlocuiește și schimbă valorile tradiționale; religia nu mai este dorită în spațiul public, iar aderarea explicită a Europei la creștinism nu mai este permisă, în contextul diverselor etnii, religii și comunități care trăiesc acum european, dar gândesc adeseori strict comunitar. Dilema fundamentală a valorilor europene afiliate drepturilor omului nu a dat posibilitatea menționării filonului creștin ca pilon al construcției europene, așadar referirea la creștinism a fost scoasă din tratatul constituțional al Uniunii Europene. Mai mult decât atât, fideli opțiunii lor egalitare și liberale, europenii s-au apucat să scoată toate referirile creștine de prin muzee, vestigii istorice, manuale și cam de peste tot. În fața imaginilor cu creștini mutilați și torturați recent, europenii rămân înmărmuriți și muți, pentru că nu (mai) au legitimitatea de a apăra creștinii, după efortul consistent din ultimii ani de a elimina creștinismul din inima Europei.
Așadar întrebarea ”putem vorbi împreună despre Dumnezeu?” pusă acum doi ani în România de cardinalul Ravasi și de Horia-Roman Patapievici este foarte pertinentă. În Europa occidentală, întrebarea s-a pus demult, s-a și răspuns la întrebare, iar răspunsul îi bântuie pe europeni ca un vis funest. Se poate oare relua întrebarea?! Dintr-un punct de vedere laic, utilitarist, religia nu ne mai trebuie, pare desuetă, nu o putem pune în constituții și tratate fără a-i ofensa pe alții, dar dincolo de asta este înțelept să ne negăm și anihilăm trecutul creștin? Dorința de schimbare eternă, de destabilizarea profundă a unei ordini perene, verificată în secole, este caracteristică omului contemporan. Există o dorință profundă, un apetit insațiabil pentru revoltă, revoluție și transformare; nimic nu mai poate fi la fel, nimic nu poate rămâne permanent. Mai mult decât atât trebuie să globalizăm imediat această dorință de schimbare, să să îngropăm individualitățile, tradițiile, cultura clasică și să lăsăm loc liber triburilor, grupurilor, intereselor și gusturilor colective, elitismul cultural trebuie blamat, religia trebuie abolită. Ce punem în loc?! Globalizarea solidarității, religia compasiunii predicată de tibetanul Dalai Lama sau violența schimbării, conflictul ”civilizațiilor”? În ciuda dorinței evidente de schimbare a omului contemporan plictisit, conflictele din Orientul Mijlociu ne dovedesc contrariul: divizarea religioasă a lumii, ridicarea unui Islam agresiv și necruțător împotriva tuturor celorlalți ne întoarce în timpul primelor cruciade creștine. Doar că acum crucea este ascunsă și nu mai poate uni entuziasmul europenilor fracturați interior de prea multe dileme, prea multe compromisuri, lăsați de izbeliște într-o Europă slăbită, cu instituții nefuncționale și puțin reprezentative, cărora li s-a răpit un sens al libertății interioare și securității, care se îndoiesc de ei înșiși, de opțiunea democrației, se rușinează de trecutul lor și se preocupă de un viitor strict ecologic și prea puțin uman, impregnat de un sens metafizic, de o prezență și de o privire mai înaltă. Oamenii nu mai cred în nimic, nu mai cred în guvern, în familie, în tradiție, în viitor. Solidaritatea e declarativă, ideologizată, politică, însă însigurarea cumplită a omului contemporan este diavolul deghizat îm plictis, narcisism și vid, în privirea goală, neînsuflețită a miilor de europeni epuizați, având impulsul auto-distrugerii, care nu mai pot fi entuziasmați de nimic, cuceriți de nimic.
Întrebarea fundamentală este: dacă abolim religia, ce punem în loc pentru a umple acest vid? Căutarea unui sens este specifică omului, așadar proliferarea unor tendințe cu influențe religioase ia amploare, într-o anumită măsură divizând și risipind un tonus și un spirit comun al europenilor. Bisericile nu mai au rolul de a aduna și forma un spirit autentic, sunt fie abandonate, fie denaturate de interese meschine, de preocupări laice, cum vedem adeseori în biserica ortodoxă. Întrebările esențiale nu sunt puse, nu sunt dezbătute public, nu sunt luate în serios. În general, pe omul contemporan îl plictisesc lucrurile serioase, îmbrățișează orice idee nouă și nu crede în nimic.
Orice tendință are însă și contra-tendințe: există totodată o renaștere recentă a credinței, izvorâtă din același sens al neputinței de a trăi golit de un sens mai profund, dintr-o conștientizare a rolului istoric pe care religia și creștinismul l-a avut în în păstrarea demnității umane de-a lungul timpului. Alain de Botton are niște mici documentare pe urmele marilor filozofi ai omenirii care s-au aplecat asupra tuturor dilemelor care le erau contemporane, care prind la public și sunt livrate exact așa cum îi place omului contemporan: simplu, eficient, scurt, vizual, ca mici rețete de viață. Filozofia și gândirea critică nu are cum să ignore religia și atunci avem un mic trend în desfășurare către o abordare rațională a religiei și rolului ei, ceea ce este o dovadă de respect pentru inteligență. Ca întotdeauna, peste ideile fixe și rigide e bine să aplici o paletă de nuanțe și să aștepți liniștit să vezi ce se întâmplă; singura premisă este să ai mai multe culori la dispoziție și apetitul de a le folosi. Dezbaterea rămâne deschisă.
Noutatea nu constă în atomizarea religiilor. Ele au fost întotdeauna tensionate de tendinţe diferite în interpretarea dogmei, ducând la nenumărate culte, secte, curente.(Numesc curente acele tendinţe care, în ciuda persistenţei lor, nu au dus la o închegare a unui cult, sau a unei secte.Un fel de nebuloasă care strabate, nu numai lumea religioasă, ci şi pe cea laică) O tensiune care în mod paradoxal le-a întărit axul principal al fiecărei religii în parte.Acest lucru se datora şi faptului că marile dispute teologice nu duceau lipsă de minţi strălucite, subtilităţi remarcabile la care numai un intelect susţinut de trăiri autentice pot accede în mod real şi folositor. Problema este acum tocmai slăbirea acestei tensiuni. Slăbire cauzată nu numai de lipsa unor argumente solide, a căror prezenţă în lumea de acum să se justifice cu de la sine putere ca norme valorice de convieţuire, ci şi de o indiferenţă acută, de o apatie la care vieţuitorii bisericilor îşi aduc obolul cu un sârg bun de o cauză mai bună. Riscul de ai ofensa pe alţii cu valorile spiritual creştine seamănă, din păcate, cu teama de a nu-i ofensa pe cei cu orientări sexuale contrare bisericii, dar care, culmea ipocriziei şi a imposturii cer să fie căsătoriţi în biserică, cu teama de a nu putea mâine, ca prin vreun gest necugetat, să ofensez un criminal în serie…deja cei care au comis crime împotriva umanităţii sub protecţia şi la cererea unui sistem criminal, se simt ofensaţi,,, Cu un singur lucru nu sunt de acord cu dumneavostră decât în parte. Atunci când spuneţi că apărătorii credinţei sunt deseori minţi necultivate. Acest lucru se petrece la nivelul de contact al bisericii cu enoriaşii săi, şi, din păcate, aveţi dreptate. Altfel secolul XX a avut nenumăraţi teologi de mare anvergură intelectuală şi în toate cultele importante ale bisericii creştine. Un lucru grav care se petrece în instituţiile teologice ortodoxe de la noi, este cultivarea urii faţă de cultură, făcută cu o morgă care ar fi destul de comică dacă nu ar fi, în acelaşi timp, la fel de periculoasă, Or atunci când mimează cultura sunt şi mai trişti.Cu exceţii, bineînţeles. Aici, da, sunt de acord. Cu stimă.