Purtătorul de cuvânt al BOR şi cozile de credincioşi de la Sfântul Mina: scurt eseu despre nevoile reale ale Bisericii majoritare

Acum câteva zile, preotul Constantin Stoica, purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, declara – citat fiind, mai apoi, de numeroase agenţii de presă şi publicaţii – că „este nevoie de mai multe biserici” în România. Şi aceasta pentru că, mai spune Stoica, „în timpul regimului comunist nu s-au construit biserici”, ci doar „s-au demolat”, iar dintre cele existente, „foarte multe sunt mici, pentru că sunt în stil maramureşean, din lemn”. Felul în care funcţionează BOR mă interesează, până la un punct, şi pe mine, nu doar pe părintele Stoica, acela care – ca să nu coborâm prea mult în trecut – ne spunea, cu doar vreo lună în urmă, aflat în mod clar în divorţ cu realitatea, că „nu există taxe pentru înmormântări”, ci „doar contribuţii benevole” (dar al căror cuantum este, atenţie, stabilit „prin Consiliul Parohial”). Ca să fiu cât mai precis, atunci când spun că felul în care funcţionează BOR mă interesează şi pe mine, fac încă de la început următoarea precizare: chestiunile strict teologice, cele legate de aspecte de detaliu ale dogmei, nu-s, în mod clar, de competenţa mea. Dar mă privesc, şi încă în chip foarte direct, chestiunile legate de felul în care BOR lucrează în raporturile sale cu omul obişnuit de religie creştină şi de rit ortodox. Şi aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: şi eu sunt ortodox, ceea ce înseamnă că BOR nu e doar Biserica părintelui Stoica, ci în egală măsură şi a mea.

Să dăm ţării cât mai mult cărbune, în varianta Stoica

Părintele Stoica ne propune – în mod foarte direct, de altfel – o ecuaţie cu dominantă cantitativistă clară, de tipul (sau, mai precis, din familia) lozincilor care, cu ani în urmă, cereau minerilor să dea ţării, fără oprire, cât mai mult cărbune. Pentru Stoica, eficienţa BOR pare să însemne, acum, biserici multe-multe. Cu cât mai multe lăcaşurile de cult, cu atât mai bine îşi poate îndeplini BOR menirea, ne spune purtătorul de cuvânt al Bisericii majoritare.

Eu cred însă că părintele Stoica nu are deloc dreptate în ceea ce sugerează prin afirmaţiile sale citate chiar în primele rânduri ale acestui articol. Şi iată de ce: cu vreo 15 ani în urmă locuiam, împreună cu ai mei, aproape de intersecţia străzii Mântuleasa cu Calea Călăraşilor, la câţiva paşi de biserica Sfântul Mina. La vremea despre care vorbesc, în această biserică slujeau doi preoţi: unul foarte în vârstă (şi care, din păcate, s-a dus, între timp, la cele veşnice) şi un altul de vreo 35 sau 40 de ani. În zilele de acatist, la poarta şi în curtea bisericii erau, adesea, cozi fără nici o exagerare uriaşe, cam ca acelea din faţa magazinelor de carne, în vremea regimului Ceauşescu. Chiar şi pe ploaie, sute de credincioşi stăteau la rând, aşteptând să comunice cumva cu Sfântul Mina, ocrotitorul necăjiţilor şi păgubiţilor, odată ajunşi sub patrafir. Fac însă o precizare: deşi erau foarte insistent invitaţi să apeleze şi la serviciile preotului cel tânăr, credincioşii aşteptau, în imensa lor majoritate, cuminţi, chiar şi cu orele, dacă era nevoie, momentul în care să poată da acatistele preotului cel foarte în vârstă. Fără să dea vreo explicaţie – şi fără să fie nevoie, de fapt, de aşa ceva – sute şi sute de oameni afirmau, pe tăcute, dar şi cât se poate de clar, că au nevoie de ajutorul Bisericii, dar nu oricum, nu la kilogram, ci în mod evident pe alese, în funcţie de câtă carismă – şi de cât har – are preotul la care apelează. Şi credincioşii pe care i-am văzut, ani în şir, la coadă în faţa bisericii Sfântul Mina ştiau, prea bine, cam care-i diferenţa, în termeni de carismă şi har, între doi purtători de sutane practic identice.

Mult mai aproape de momentul actual, am avut parte şi de neşansa deosebită să-l văd în plină activitate, ca să zic aşa, pe preotul ortodox din cartierul în care locuiesc de câţiva ani. Venit să stropească cu agheasmă, de Bobotează, preotul în cauză (un personaj aflat în contrast evident şi cât se poate de întristător cu carisma şi harul preotului cel în vârstă despre care am povestit până acum) a stat la mine în casă, cu totul, cam 40 de secunde. În acest timp a avut vreme să spună, ca un fel de casetofon stricat, rămas pe fast forward, o rugăciune complet de neînţeles, a întins mâna după taxa care – vorba părintelui Stoica – „nu există”, a numărat (iute dar atent) bănuţii după care, mission accomplished, dus a fost.

Ce spune un absolvent de Teologie

În astfel de condiţii, am mari dubii că o simplă dublare, să zicem, a numărului de biserici poate ameliora în chip într-adevăr mulţumitor randamentul social cu care funcţionează Biserica majoritară, eficienţa cu care aceasta poate rezolva problemele concrete ale credincioşilor şi ale parohiilor (privite aici ca mici comunităţi locale ce depind, până la un punct, de calitatea umană a preotului lor).

Părerea mea e că BOR, ca să-şi îndeplinească în mod serios menirea, ar trebui să construiască în primul rând nu lăcaşuri de cult cât mai multe, ci preoţi adevăraţi. Dar, deocamdată, vorba unui coleg al meu care a absolvit şi Teologia, „dacă în vremea Sfinţilor Părinţi potirele erau din lemn şi preoţii erau, figurativ vorbind, din aur, azi avem, în cele mai multe cazuri, potire din aur şi preoţi din…”. Rămâne, desigur, de văzut dacă o aşa dură şi tristă evaluare – făcută, repet, de un absolvent de Teologie – poate fi înţeleasă şi sus în deal, la Patriarhie. Eu, unul, cred că mai degrabă nu, fiindcă acolo, pare-se, cu totul altele-s preocupările prioritare: trebuie număraţi bănuţii veniţi din taxele acelea care pîrintele Stoica spune că nici măcar nu există; şi, mai ales, trebuie trase, permanent, tot soiul de sfori politiceşti. La anul, de exemplu, pun pariu – pe orice şi oricând – că vom vedea, din nou, preoţi fără număr prostituîndu-se chiar în amvon, adică făcând, la greu, propagandă electorală din cea mai deşănţată pentru unii sau alţii dintre candidaţii la alegerile europarlamentare şi la cele prezidenţiale.