De ceva vreme, trei cifre bantuie netul si mass-media. Ȋn România sunt 18.300 de biserici şi doar 4.700 de şcoli generale si 425 de spitale (conform ASUR). Se adauga alte statistici, cum ar fi rata de infiintare de noi biserici si de noi scoli (prima net superioara celei de a doua) sau rata de desfiintare a spitalelor, si avem toate ingredientele unei dezbateri publice infierbantate. Pentru unii, este un semn al intoarcerii romanilor catre credinta, o reparatie necesara dupa decenii de laicizare fortata. Pentru altii, este un semn al stagnarii sau chiar al crizei sociale, in care sanatatea si educatia (capitole la care Romania sta extraordinar de prost la nivel european) pierd teren in fata religiei (un capitol la care stam binisor). Nu e greu de descifrat cine sta pe ce parte a baricadei. Dar de ce oare exista aceasta discrepanta?
Exista cateva explicatii. Una se apleaca asupra rolului statului si al politicienilor. Se castiga mai usor voturi cand preotul sugereaza o optiune electorala la slujba de Duminica, decat prin cladirea unei noi scoli. Sa nu uitam momentul dramatic (sau hilar) cand un fost presedinte a privit adanc spre interlocutorul lui, un alt fost presedinte, si l-a intrebat profund: Credeti in Dumnezeu? In anii ’90, asta era momentul decisiv, asa cum au fost mai tarziu rendez-vous-ul nocturn sau alegerea intre doi fosti comunisti. Pe scurt, nu te pui curmezis cu biserica, daca nu vrei sa pierzi voturi.
Alta explicatie se intoarce la popor: “astia sunt oamenii, cu astia defilam”. Omul vrea un popa sa il inmormanteze, si ii pasa mai putin de sanatate sau de scoala. Stie ca la spital o sa ii ceara spaga ca sa il opereze, ca profesorii nu isi dau interesul si/sau sunt incompetenti, dar macar isi gaseste echilibrul si speranta in spiritualitate. Si daca asta vrea, asta primeste. De asta da bani la construirea de biserici mai mult decat la construirea de scoli.
Ceva adevar exista in ambele explicatii. Dar mai este ceva.. Ca sa ne apropiem mai mult de raspuns, trebuie sa intelegem cum apar aceste mii de biserici, si de ce nu apar spitale sau scoli in aceeasi masura. Haideti sa privim aceste institutii ca agenti economici.
Un preot tanar are mai multe optiuni de cariera: poate sa se alature unei parohii existente daca este acceptat de ierarhie, de preotul existent, de comunitate. Dar mai exista o posibilitate: crearea unei parohii ex nihilo. Un preot poate cauta o comunitate (sau o poate inventa, pace Anderson!) care sa fie transformata in comunitate de credinta. De exemplu, un cartier nou infiintat, un spital cu un trafic insemnat de bolnavi si insotitori, un sat care mergea la biserica intr-un alt sat mai mare. Acest preot cauta donatii private, investitii de bani sau munca, poate ceva sprijin de la BOR, poate ceva din buzunarul propriu. Este un preot-antreprenor care creeaza un produs, un serviciu pe care il pune la dispozitia oamenilor si pune pe picioare o biserica de la zero. Un creator de piata pentru servicii spirituale. Este adevarat ca beneficiaza si de sprijinul statului (legislatie prietenoasa) si de inclinatiile credinciosilor. Dar, esential, preotul-antreprenor (eventual impreuna cu un nucleu de sustinatori) este motorul care pune in miscare procesul si care angreneaza toate aceste elemente.
Din acest motiv, bisericile apar intr-un proces de jos in sus, bottom-up. Poate parea paradoxal, data fiind stricta respectare a ierarhiei din punct de vedere doctrinar in cadrul bisericii ortodoxe. Cu toate acestea, reteaua de biserici (ca lacase de cult) functioneaza ca o retea descentralizata cu operatori relativ independenti. Autoritatile centrale castiga din vanzarea monopolistica de obiecte de cult (lumanari, vin, etc), preotii administreaza operatiunile locale, credinciosii isi primesc serviciile spirituale. Este prea putin important daca preotii-antreprenori infiinteaza biserici pentru castig material sau pentru a-si urma chemarea duhovniceasca. Relevant este ca beneficiaza de un cadru institutional si social care le permite sa actioneze ca antreprenori.
Scolile si spitalele sunt prinse intr-un alt joc institutional care nu permite atat de usor aparitia de antreprenori. In acest model, esentiale sunt miscarile de sus in jos, top-down, in care institutii birocratice decid infiintarea sau desfiintarea de scoli sau spitale. Inertia birocratica, decuplarea de evolutia pietei, de raportul intre cerere si oferta, duc la scleroza institutionala si la inadaptarea la nevoile publice a ofertei de servicii medicale si educationale.
Cauzele sunt multiple. Scolile si spitalele sunt institutii care nu pot functiona pe baza unui singur om sau a unei maini de oameni. Un preot cu multa energie poate pune pe picioare o biserica de unul singur, dar un spital implica zeci de doctori, asistente, personal auxiliar – un efort imens.
In al doilea rand, stimulentele nu au o structura optima pentru antreprenorat. Un director de scoala sau de spital primeste acelasi salariu indiferent de numarul de elevi, de rezultatele acestora, etc. Asta ii face birocrati, nu antreprenori. Un preot care isi apropie o parohie fidela si bogata castiga cel putin la fel de mult pe plan financiar pe cat castiga pe plan spiritual.
Un alt aspect este dimensiunea institutionala. O biserica poate aparea fara sprijin institutional intr-o parohie de 1000 de oameni. Un spital sau o scoala nu. Investitiile materiale si umane sunt la o alta scala. Poti sa mergi acasa la 400 de familii sa ceri o donatie de 200 de lei, dar nu poti sa mergi din usa in usa la 40.000 de familii.
Asta nu inseamna ca nu exista antreprenoriat in educatie sau in sanatate. Dar absenta unui cadru institutional limiteaza orientarea antreprenoriala la anumite segmente. Cabinete stomatologice, dar nu neurochirurgie. Gradinite particulare excelente, dar putine licee sau facultati private performante. Exemplele fericite de antreprenoriat institutional se numara pe degete, cum ar fi centrul de cardiologie pediatrica Marie Curie din Bucuresti. Restul este antreprenoriat privat actionand in interstitile birocratice. Pe sleau, plicul in halat si meditatiile in particular, dar nu investitii in blocuri operatorii sau material didactic.
Rata ridicata de infiintare a bisericilor se datoreaza unei structuri institutionale care permite preotilor-antreprenori sa creeze oferta de servicii spirituale care isi creeaza propria cerere, cum bine spune legea lui Say. In cazul spitalelor si al scolilor, aceasta structura nu exista. Cu siguranta nu este la fel de simplu sa faci un spital pe cat de simplu este sa faci o biserica. Dar sigur nici nu exista aceasi structura de oportunitati pentru antreprenori. Dincolo de parerile noastre subiective, poate ca ar trebui sa ne uitam la preotii-antreprenori ca sa invatam cum se ne folosim de piete eficiente. Atunci poate o sa intelegem ca problema nu este inmultirea bisericilor, ci absenta cadrului institutional care sa permita antreprenorilor sa creeze si sa administreze scoli si spitale perfomante si eficiente, adaptate cererii publice. Sau poate ar trebui sa desfiintam Ministerele Educatiei si ale Sanatatii si sa le reinfiintam pe modelul BOR. Un model de bune practici antreprenoriale.
Deși comparația preot-antreprenor este periculoasă (fiindcă se abuzează prea mult de evidențierea exclusivă a aspectelor financiare ale vieții biserici), reliefezi un aspect foarte important. Anume acela că construcția de biserici este foarte la îndemnă și este liberă.
Nu țin minte bine, dar cred că a existat un caz în care niște săteni au fost amendați fiindcă și-au construit sau renovat o școală.
De aceea comparația școli-spitale-biserici este cât se poate de nejustificată și exprimă un singur lucru: cei care fac comparația nu dau doi bani pe biserici, nu dau doi bani pe spiritualitate, nu dau doi bani pe nevoile altora. Un fel de egocentrism social.