Ce facem cu comportamentul agresiv?

De curând, am participat la un workshop despre ”indignare”, ceea ce presupunea printre altele, lucrul în echipă, faimoasa abilitate enumerată în toate CV-urile eligibile. Am facut prezentările, am schimbat cuvinte de politețe, ne-am reunit si am purces la rezolvat de activități. Cei care au experiență cu grupuri formate ad-hoc știu de perioada de acomodare, de imaginea pe care fiecare vrea sa o prezinte celorlalți la început, fundalul neuronal de siguranță bazat pe lipsa vreunui atașament sau obligație, în afară de responsabilitatea obișnuită pe care o avem față de orice altă ființă umană. Și apropo de acest tip special de responsabilitate, ea pare că include atitudini diferite, în funcție de purtători. Pentru mine, încercarea de a nu îi abuza pe ceilalți intră în setul obligatoriu de voiaj printre semeni. Ei, se pare că pentru alții nu numai că nu e de dorit, dar e și cam plicticos, e ca și cum ”ai face cozonaci”, în loc să trăiești intens, să acționezi în forță, să miști lucrurile. O atitudine asertivă e confundată cu una pasivă și nu inspiră, consensul e leșinat și voia bună un capăt de drum.

Sarcina fiecărui grup era identificarea unor soluții pentru îngrămădeala teraselor din centrul vechi al Bucureștiului. Reprezentanții au venit pe rând la tablă să înfățișeze diferite variante de revoluție, ca, mai apoi, să fie aleasă cea câștigătoare. Anterior, fusese evaluată dorința de a pune în practică proiectul majoritar în voturi și câțiva și-au exprimat dezinteresul. Momentul deciziei este cel care m-a determinat să scriu acest articol. Una dintre participante și-a saltat tonul, pentru un maxim de efect, și a subliniat că proiectul ei e mai bun, că cei care nu vor să se implice nu mai au dreptul sa voteze, că echipa ”adversă” are un proiect banal, fără prea mare creativitate și a continuat cu promovarea pe aceeași linie. Sunt convinsă că unii dintre cei care citesc aceste rânduri au un loc de muncă în care genul ăsta de interacțiune e firesc și datul peste degete e chiar încurajat, pentru eficientizarea rezolvării planului cincinal. Desigur, acest tip de atitudine agresivă – ton ridicat, vorbitul în numele celorlalți, credința că ai dreptul să iei cuiva dreptul de a vota, lipsa de respect față de munca altora – poate părea benign, la urma urmei nu a înjurat sau lovit pe nimeni. Totuși, deranjează. Cel în cauză se poate simți jignit, umilit, chiar rănit. Mai mult decât atât, e greu de gestionat. Ce faci când virulentul nu sesisează că ar fi vreo problemă cu propriul comportament (în ciuda feedbackului că nu e chiar simpatic), când consideră că e îndreptățit de reacția celorlalți să se poarte așa?

Reacția instinctivă poate fi răspunsul cu aceeași monedă și, pentru cei pasionați de pedeapsă, o încercare de a trezi reacții similare. Dar, în acest caz, chiar dacă celălalt se simte mai rău, răzbunătorul va fi șifonat în continuare cu perdaful de drăgălășenii. Asta înseamnă o perpetuare a stării negative și, eventual, câteva răni de bătălie: o valoare personală încovoiată, un transfer legat de o altă persoană care reacționa așa, care vine cu toată suita de amintiri neplăcute etc.  Un alt fel de răspuns este tăcerea, care, de cele mai multe ori, încurajează o intensificare a violenței, pentru a obține o reacție, plus pentru că e interpretată ca victorie (ca și cum ai da cu piciorul în cel căzut la pământ). Nici explicația iubită de formatorii de abilități de comunicare: ”când ai făcut x, m-am simțit y și mi-ar plăcea să primesc z” s-ar putea să nu funcționeze, respectiv să îl doară în cot de ce ai vrea să primești.

Și, dacă acest comportament ar fi tipic pentru interlocutorul tău, ce faci? Devii pasiv-agresiv, servindu-i răutăți sub formă de glumă sau îl eviți și îi cânti în strună în scurtele întâlniri? Îi declari război și fiecare ciocnire accidentală e o colecție de licențiozități? Care e cel mai sănătos comportament atunci când avem de-a face cu abuzatorul cronic? Vă propun conceptul de grădinărit relațional, un concept nou și creativ, prin care, cu o singură mișcare din poignet se smulge buruiana. Cu alte cuvinte, persoana respectivă este eliminată din viața noastră socială. Eliminăm și încercările repetate mesianice (s-o ajutăm să își dea seama că greșește) care duc mereu la negare și neasumarea responsabilității, șocul de a primi lovituri sub centură, senzația de după: furie față de agresor sau față de sine (că nu ai știut cum să reacționezi)/neputință/umilință/reverii despre posibile pedepse/restructurări cognitive – nu e chiar atât de rău, este un prilej de descoperire a limitelor personale etc. Nu e oare mult mai simplu să ne facem viața mai frumoasă și să o populăm cu oameni toleranți, răbdători, care își exersează rezistența la frustrare? Pentru toți cei care aveți în imediata apropiere o persoană care se droghează cu adrenalină pe seama inabilității voastre de a para comentarii răutăcioase, nu e mult mai constructiv să întrerupeți comunicarea (explicându-i în prealabil persoanei cu pricina care sunt motivele pentru care nu mai e dorit vreun schimb de impresii)?

O altă situație dificilă ar fi cea în care constați că tu ești agresorul. Ceva din felul de a fi al partenerului de discuție atrage un gen de iritare, o lipsă de cenzură a demonilor interiori și te trezești că dai în cap în stânga și în dreapta cu multă dezinvoltură și, din păcate, încântare. Ce e de făcut? Aș sugera niște dezvoltare personală legată de emoții distructive și comunicare sau, dacă vă repugnă ideea de împărtășire a afectelor, niște lecturi cu exerciții atașate prin care să vă repetați în gând că puteți să suportați, deși e neplăcut (nu muriți din asta, mai exact) teribilismul, lipsa de igienă, lipsa de bun simț, pălăvrăgeala pe lângă subiect sau orice trezește reacțiile brunhildice. Prin urmare, se poate sugera modestia, baia, politețea, focusarea pe o temă dată, fără lipirea vreunei etichete malițioase pe fruntea interlocutorului. Asta nu înseamnă că violența nu este îndreptățită în anumite situații (cum ar fi, legitima apărare) sau că este posibil să scăpăm definitiv de această meteahnă. E vorba doar despre reducerea frecvenței cu care atacăm persoane nevinovate.

Fiecare are responsabilitatea propriei bunăstări psihice, care, la rândul ei, îi influențează pe cei apropiați și influențează modul în care trăim. Nu lăsați agresorii  (inclusiv agresorul interior) să vă strice ziua! Just say no!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *