Revolutionary Road

„We were never special.”

Romanul lui Richard Yates este o dare de seamă despre caducitatea iluziilor tinereții, despre inevitabila doză de mediocritate pe care ți-o administrează maturizarea, despre mecanismele de autosugestionare și dezvrăjire pe care le implică relația convențională între un bărbat și o femeie, despre atracția putredă a suburbiilor (oază a liniștii și azil al muribunzilor), despre compromis (polarizat feminin) și rigiditate (polarizată masculin) și, înainte de toate, despre moarte ca unic tratament pentru disperare.

Există două lumi narative distincte, care se întrepătrund în roman, luminându-se reciproc. Una e lumea tinereții, simbolizată de garsoniera de pe Bethune Street, situată „în partea aceea de New York unde liniștita parte vestică din Village se topea printre tăcutele depozite de pe malul apei, unde briza sărată a serii și brațele adânci, întunecate ale râului înmiresmau aerul cu promisiuni de călătorii.” Tinerețea este, la Yates, vârsta privilegiată a libertății absolute, când toate potențialitățile umane sunt active, când speranțele nu sunt, încă, înșelate, când omul este un semizeu omnipotent iar viața seamănă, într-adevăr, cu promisiunea unei călătorii. Ceva din vitalitatea aparent inepuizabilă a acestui singur moment autentic al vieții umane trece în planul central al narațiunii, cu desfășurare în suburbiile New-York-ului. Suburbia devine simbol al epuizării energiilor, al maturizării cu corolarul ei: mediocritatea, tradusă ca abdicare de la valorile individului și aderare necondiționată la pseudovalorile societății uniformizante.

Romanul debutează, de fapt, în plină criză a relației și a existenței celor două personaje. Această criză ilustrează ultima explozie a vitalității și exuberanței înainte de capitularea finală. Naratorul, de fapt, este cameramanul acestei desfășurări scriptice. Iar camera se fixează, încă de la început, aproape obsesiv, pe Frank Wheeler, deși adevăratul personaj central este April. Ca în societatea vizată de ochiul critic, femeia este secundară. În prim-plan este bărbatul normal, convențional, cu potențial intuit numai de ceilalți, niciodată realizat pe deplin. Frank este interesant numai după ce April îl învăluiește în această lumină, cum se punctează corect și apăsat atât în carte, cât și în film. Interesant ca potențialitate și, flatant pentru simbolistica virilității adânc și atavic întipărită în el, pentru că e bărbat.

Însă „Revolutionary Road” nu e (numai) un roman feminist. E o carte a vieții noastre, oricât ar suna de plat. E ceva din Frank și din April în fiecare din noi. Frank: felul în care ne modelăm, fără să vrem, după imaginile celorlalți despre noi. Felul în care ne aruncăm în viața de suburbie crezând că suntem prea inteligenți și prea deosebiți ca să fim înghițiți de ea. Parisul simbolizează ultima revoluție a spiritului nostru liber, ultima zvâcnire a muribundului înainte de a se anchiloza pentru totdeauna. Talent, inteligență, forță, putere de a te reinventa: toate sunt iluzii nesustenabile ale autoconservării. Iluzii care nu-și pot păstra inalterată forța de persuasiune. Optimismul e rodul acestei iluzii și are un termen de valabilitate limitat. April: nebunul, ereticul, iluminatul, personaj prin excelență tragic, pentru că abia pe terenul acestei personalități se dă lupta adevărată: între recunoașterea certitudinilor și imposibilitatea de a le clinti măcar. În câteva scene esențiale, April îi ordonă lui Frank să tacă (ordinul e rugăminte deghizată), dar efectul este acela al amplificării torentului de vorbe. Frank trebuie să tacă pentru ca April să poată să gândească (vezi ultima ceartă). Țipătul gol al lui April are același rol: de a astupa vocea bărbatului, care e și vocea moralei, a societății etc. E țipătul lui Ivan Ilici: țipătul disperat și neîntrerupt al celui care se pregătește să moară.

John, matematicianul nebun, e, fără îndoială, raisonneur-ul acestei cărți, ale cărui butade îi flatează pe cei doi protagoniști atât timp cât sunt în concordanță cu viziunea lor despre existență. Când Parisul este înlocuit cu varianta călduță și comodă a continuării vieții în suburbie, sancționările lui John irită și lezează conștiința capului de familie. Frank e fantoșă, personaj manevrat de dorințele celorlalți, animat doar de amăgirea autonomiei reale. Knox este instituția hulită și temută, antiideal, debușeu al tuturor spaimelor legate de mediocritate și de asemănarea nedorită cu părintele care și-a ratat cariera. În mod paradoxal, Frank nu scapă de ceea ce îl înspăimântă. Ironia care îi maschează doza considerabilă de convenționalism îl face, trebuie să-l credem pe cuvânt, să aleagă exact instituția abhorată, simbolul peren al eșecului tatălui, pentru a-și întemeia un destin în răspăr cu cel al acestuia. Însă tot ironia, a sorții de data aceasta, face ca inițiativa lui Frank să aibă, pe plan ontologic, exact efectul advers. Fără să vrea și, categoric, fără să poată să se împotrivească, Frank reia firul vieții tatălui, continuându-l, identificându-se cu el, reușind (la suprafață) acolo unde celălalt s-a împotmolit. Crezând că i-a dat o lovitură tatălui și sorții, Frank este, de fapt, învins la rândul lui.

La un nivel de suprafață, „Revolutionary Road” este un roman al feminității prescrise social, unde femeia ca individualitate trebuie să se tempereze și să se plieze pe rolurile disponibile pentru ea: soție, mamă, actriță( nu foarte onorabilă) în timpul liber, prizonieră a micului univers casnic pe care, volens nolens, trebuie să îl administreze, în timp ce bărbatul se mișcă liber în spațiul neîngrădit de peluze. Un roman despre control, manipulare și violență – cele trei furii ale relației bărbat-femeie, care întrerup, periodic, aparenta acalmie a vieții de familie/muntele senin în care clocotește lava reproșurilor, frustrărilor și a trădărilor.

La un alt nivel, „Revolutionary Road ” este un roman al condiției umane, al amăgirilor și autoamăgirilor din viața de cuplu, în care până și iubirea nu e nimic altceva decât o palidă și nesustenabilă iluzie. Calea revoluționară este, de fapt, o fundătură, de unde poți alege să te întorci pe drumul cel mare, care este al tuturor (opțiunea lui Frank) sau unde poți alege să mori neîmblânzit (opțiunea lui April). Morala întregului text este articulată de April într-o conversație cu amorezatul Shep: We were never special. Din momentul rostirii profetice a acestui adevăr (rostire care echivalează cu o admitere a sa), nimic nu mai poate fi la fel. Lucrurile își păstrează contururile, frumusețea statică lumii este inalterată. April nu mai are altă cale de scăpare decât propria mutilare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *