V-aţi gândit ce i-ar putea apropia oare pe cei trei? Sigur, sunt cu toţii în primul rând scriitori, mai mult sau mai puţin implicaţi în politică. Stilul narativ? Nu prea. Numele lor au ajuns să fie asociate într-un context care cred că merită evocat şi comentat.
La momentul 1964-1965 puterea politică de la Bucureşti părea să accepte că literatura occidentală nu mai poate fi privită în maniera maniheistă a anilor 1950, iar politica de traduceri (ca şi practica editorială a unei reviste precum Secolul XX) lăsa impresia că cenzura acceptă şi alţi prozatori în afara celor progresişti sau procomunişti. Este totuşi o perioadă de căutări; renunţarea la realismul socialist se produce cu greutate. Denunţarea tendinţelor moderniste este încă la ordinea zilei. O dovedeşte un document din 4 aprilie 1964 al Secţiei de Ştiinţă şi Artă a CC al PMR – Secţie la care a lucrat şi Ion Ianoşi – asupra Plenarei lărgite a comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor. Plenara în cauză (desfăşurată între 26-28 martie 1964) fusese consacrată dezbaterii problemelor literaturii contemporane din ţările occidentale.
Nu ştim cine este autorul informării – dacă e vorba de un scriitor sau de un instructor al Secţiei (sau este o operă colectivă ce a îmbinat perspectiva celor doi), dar cert este că relatarea încă vădeşte urme ale mentalităţii de război rece, fiind dominată de ideea existenţei celor două lagăre (capitalist şi socialist). „Literatura occidentală contemporană – se precizează în informare – reprezintă un tablou extrem de complex şi contradictoriu atât din punct de vedere al orientării ideologice, cât şi al diversităţii modalităţilor artistice. (…) Influenţa profundă pe care socialismul o exercită în întreaga lume se face simţită şi în cazul intelectualilor, care oscilează între cei doi poli ai gândirii sociale contemporane. Asupra lor, ca şi asupra unor curente sau tendinţe întregi structurate pe aceeaşi atitudine «intermediară», acţionează forţe orientate în direcţii opuse, ceea ce face mai acută ca oricând problema opţiunii pentru o poziţie sau alta. Sunt cunoscute cazurile de decădere treptată a unor scriitori care au pactizat cu forţele de extremă dreaptă (André Malraux, Ignazio Silone sau Knut Hamsun), după cum este evidentă maturizarea altora în funcţie de evoluţia lor progresivă spre stânga (Romain Rolland, Heinrich şi Thomas Mann, [Martin] Andersen-Nexø)“.
Alăturarea de nume (Malraux şi Silone – migraţi dinspre stânga radicală – puşi alături de colaboraţionistul pronazist Hamsun) nu este doar tendenţioasă, ci aminteşte atât de retorica etichetării drept fascist sau legionar a oricărui opozant, cât şi de constituirea arbitrară a unor „loturi“ de inculpaţi în care – pentru compromitere – era inclus şi un adept al extremei drepte alături de contestatari legitimi (de pe poziţii democratice) ai regimului comunist.
Extrem de interesant: Ion Ianosi, instructor la Sectia de Arta si Stiinta (parca asa se numea), a publicat, in 1965, daca nu ma insel, teza sa de doctorat, schematica si dogmatica, cu titlul „Romanul monumental in secolul XX”. Este deci plauzibil ca el sa fie autorul acelei note obscurantiste. Evident, in anii urmatori, dl Ianosi avea sa devina mai putin intolerant in raport cu Malraux. Cred ca pe Silone nu l-a iertat insa niciodata…