Atractia Utopiei. Despre iluzii, vise si himere

Angelo Mitchievici a scris o carte deopotriva istorica si psihologica, o investigatie de o superba eruditie si nu mai putin admirabila intensitate morala. Fin analist al meandrelor comunismului romanesc, cunoscator subtil al relatiei dintre intelectuali si totalitarism in veacul numit de Hannah Arendt al furtunilor ideologice, Angelo Mitchievici realizeaza in Umbrele paradisului un adevar tur de forta, o arhelogie a avatarelor fascinatiei exercitate de URSS asupra atator personalitati culturale si politice din Romania si Franta. De la Romain Rolland si Henri Barbusse la Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, G. Calinescu si Tudor Arghezi, descoperim in cartea lui Angelo Mitchievici o veritabila panorama a orbirii umane. Intr-adevar, nimeni nu este mai orb decat cel care refuza sa vada. Ceea ce am numit candva frenezia supunerii este tratat aici cu minutioasa, as spune chirurgicala rigoare. Universitar de aleasa tinuta, prozator, critic de film si istoric al ideilor, Angelo Mitchievici nu scrie un rechizitoriu al uneu pasiuni care azi, cu beneficiul distantei, ne apare drept penibila, absurda, ridicola. Si totusi, sa nu uitam, in anii 30, cum spunea François Furet, comunismul si fascismul aveau un viitor. Erau amandoua religii politice incandescente, generau angajamente existentiale. Aceste lucruri sunt spuse cu maxima claritate de Arthur Koestler in memoriile sale. Autorul marelui roman metafizico-politic care este Darkness at Noon a fost el insusi unul dintre cei magnetizati de promisiunea soteriologica a sovietismului. Rtptura sa cu bolsevismul a intervenit abia dupa procesele-spectacol de la Moscova si, mai ales, dupa infamul Pact Ribbentrop-Molotov din august 1939.

Pelerinajele catre Mecca sovietica au inceput imediat dupa luarea puterii de catre bolsevici in noimebrie 1917. Socata si traumatizata de hecatombele Primului Razboi Mondial, stanga internationala si nu doar ea proiecta in Patria Sovietelor asteptari febrile nascute din disparare, angoasa, debusolare si revolta impotriva civilizatiei burgheze considerata decadenta, chiar muribunda. O civilizatie acuzata de mediocritate, filistinism, duplicitate, cabotinaj, lipsa de suflet, cinism si cate altele. Trebuie spus ca nu toata lumea a cazut in aceasta capcana, nu toata lumea s-a lasat sedusa de mirajul sovietic. Printre primii care au constatat contrastul buimacitor dintre pretentiile umaniste ale noului sistem, in fapt o mitocratie partocratica (spre a dezvolta un concept propus de istoricul Martin Malia) purtand vestmintele unei fictive „dictaturi a proletariatului” au fost anarhistii americani Emma Goldman si Aleksander Berkman (amandoi expulzati de bolsevici). Tot astfel, marele filosof Bertand Russell observa , dupa scurte intalniri cu Lenin si Troţki la Moscova, ca exista un abis intre teoria si practica bolsevismului.

Ispita comunista, care includea romantizarea URSS si negarea constienta ori nu a crimelor dictaturii leniniste, se intemeia, asemeni celei national-socialiste mai tarziu, pe convingerea ca Paradisul poate fi construit hic et nunc, in aceasta lume. Comunismul beneficia, in ochii celor care il venerau, un proiect emancipator absolut. Convinsi ca Stalin era garantul acestei intreprinderi eroice, intelectualii indragosti de comunism au inchis ochii in fata unor expresii incontestabile ale barbariei totalitare. Plimbati cu mare pompa pe banii diverselor agentii specializate, acesti „excursionisti in Paradis” au acceptat sa ascunda realitati de o inspaimantatoare atrocitate. Unul dintre cei care au mintit cu buna (adica rea) stiinta a fost Walter Duranty, coresppndentul la Moscova al cotidianului New York Times. Spre deosebire de Malcolm Muggeridge, jurnalistul britanic care avea sa fie expulzat pentru ca a informat despre Marea Foamete din Ucraina soldata cu peste trei milioane de morti, Duranty a servit publicului american toate legendele staliniste drept adevaruri factuale. In cazul sau, oportunismul cras se combina cu santajul exercitat, se pare, de NKVD. In alte cazuri insa adoratia pentru Stalin si URSS tinea de credinta. Era vorba de ceea ce Eric Voegelin defineste drept imanentizarea eshatonului. Uniunea Sovietica era acea another country pe care si-o doreau intelectualii alienati ai Occidentului, aventurieri sau nu, fanatici sau doar naivi, idealisti sau maniaci ai ascetismului voluntarist leninist, de la André Malraux si Heinrich Mann la Georg Lukacs si Ludwig Wittgenstein. Se intalneau in aceasta mitizare trei dimensiuni ale credintei utopice: mitul, magia, miracolul (reiau aici o idee a istoricului american Fritz Stern, autorul unui celebru eseu intitulat „National-Socialism as Temptation”)

Revelatiile despre URSS au fost contracarate ca efect desteptator de ascensiunea fascismului. Universalismul marxist, nascut din proiectul Luminilor, intra in coliziune cu particularismul obsesional al fascismului. Mitologia comunista continea in chiar inima ei aceasta respingere a exclusivismului rasist, a proclamarii insolente de catre nazisti a unui plan de organizare a lumii in stapani (rasa superioara) si sclavi. Comunismul, cum scria Malraux in La condition humaine, promitea tocmai demnitatea umana, deci contrariul umilintei. In momentul in care mai intai Boris Souvarine, apoi Ignazio Silone, Victor Serge, Panait Istrati, Anton Ciliga, Manès Sperber, Arthur Koestler si nu foarte multi altii au denuntat marea minciuna, la grande supercherie, aparatele propagandistice comuniste i-au anatemizat drept aliati „obiectivi” ai fascismului. Angelo Mitchievici exploreaza cu luminoasa putere explicativa cum a fost posibila tradarea carturarilor, care au fost acele „icoane” sovietice gratie carora cele mai abjecte abdicari apareau drept tot atatea triumfuri.Ura de sine se contopea in aceste prosternari cu dispretul pentru „lumea veche”, pentru „oranduirea cea cruda si nedreapta” pe care zeita Istoriei o condamnase definitiv si irevocabil la pieire. Angelo Mitchievici nu este politolog, dar are o sensibilitate cum rar mi-a fost dat sa intalnesc in raport cu incarnarile politice ale pulsiunilor, emotiilor, patimilor, sentimentelor si resentimentelor umane. In aceasta carte el reuseste sa surprinda, coerent si persuasiv, modul in care fascinatia exercitata de URSS a depasit cadrele unei intoxicari ideologice pasagere pentru a deveni matricea altor asemenea patologii ale distrugerii spiritului critic. Iata ce-mi scria recent Angelo: „Cei care incearca sa reconfigureze o noua stanga comunista ar trebui sa reflecteze la aceasta betie colectiva.. Am sentimentul ca utopia nu si-a consumat deplin combustibilul si aici se afla naivitatea celor care cred ca fenomenul comunist este inmormantat definitiv, si ca facem disectia unui cadavru. In opinia mea, este vorba de hibernare si nu de deces. In postumitatea comunismului se afla ceva, un mutant al lui”.

Intr-adevar, nu putem intelege viziunea „progresista” care a stat la baza comunismului romanesc (si nu doar la noi) fara a demistifica eroizarea si romantizarea URSS ca incarnare a Utopiei colectiviste si egalitariste, deci ca pamantul fagaduintei. Nu intamplator monasticul, asceticul Sahia a iubit URRS precum misticii il iubea pe Dumnezeu. Calatorii acestia cadeau in adevarate transe religioase, se inchinau, faceau matanii, erau gata de penitenta in speranta ca vor fi admisi in comunitatea virtuosilor, a noilor sfinti al carei simbol maxim sacrosanct, in egala masura mobilizator si terifiant, era Stalin, marele pontif a ceea ce Czeslaw Milosz a numit „noua Credinta”.

(Acest articol a aparut ca prefata a cartii „Umbrele Paradisului. Calatori romani si francezi in URSS” de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2011)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *