Acum câteva zile, Iranul şi regimul Assad din Siria au semnat un acord – negociat încă de prin mai anul acesta – prin care Damascul urmează să primească de la Teheran credite uriaşe, pentru a cumpăra produse petroliere. Mai precis, valoarea împrumutului în cauză este de 3,6 miliarde dolari, relatează agenţia Reuters, care afirmă şi că în schimbul acestui adevărat munte de bani, Iranul va putea achiziţiona, între altele, pachete de acţiuni ale unor firme siriene.
În spatele formulărilor benigne din ştirea Reuters se află, în realitate, o dramă cruntă şi de proporţii cu adevărat enorme. Maşina de război a regimului Assad poate funcţiona, ca orice altă forţă militară regulată din lumea de astăzi, doar consumând, practic continuu, cantităţi uriaşe de benzină, motorină şi lubrifianţi. Iar toate acestea se fabrică din petrol. Altfel spus, cu sprijinul direct al Iranului, regimul de la Damasc – care, să nu uităm, a ucis deja, conform estimărilor internaţionale, în jur de 100.000 de opozanţi – va putea să-şi mişte în continuare, în voie, tancurile, blindatele mai uşoare, sistemele de artilerie de toate tipurile, aeronavele de luptă, transportoarele de trupe, maşinile de comandament, ca şi camioanele grele ale serviciilor logistice ce permit trupelor să masacreze opozanţi, ca şi civili care au încercat în van să-şi vadă de ale lor.
Tradiţie păguboasă
În timp ce Iranul, mare putere regională cu evidente ambiţii hegemonice în Orientul Mijlociu nu se sfieşte deloc să intervină pe faţă în Siria, oferind regimului Assad nu doar petrol, ci şi asistenţă militară şi, după unele surse, chiar şi trupe combatante, Occidentul încă se gândeşte: să intervenim, să nu intervenim, să intervenim, să nu intervenim… Desigur, nu-i deloc prima dată când Vestul liberal şi democratic reacţionează exasperant de lent la crize de tipul celei actuale din Siria. În anii ’30 ai secolului trecut, marile democraţii liberale n-au întreprins nimic realmente serios împotriva politicii brutale de expansiune a Japoniei în China. Mult mai aproape de zilele noastre, aceleaşi mari democraţii liberale occidentale au avut nevoie de foarte multă vreme pentru a interveni, în forţă, împotriva regimului criminal al lui Miloşevici şi a politicii de purificare etnică întreprinsă de acesta în Kosovo. Acum, chiar sub ochii noştri, regimul Assad trece prin maşina de tocat opozanţi şi civili, la grămadă, de mai bine de doi ani, fără ca Occidentul să întreprindă ceva care să pună într-adevăr capăt masacrelor de mari proporţii care au loc, geografic vorbind, la doar doi paşi de Europa. Lentoarea cu care reacţionează adesea Vestul liberal şi democratic în astfel de situaţii este tare greu de înţeles din cel puţin un motiv, acesta fiind extrem de simplu de explicat. În gândirea politică liberală modernă, individul purtător de drepturi şi libertăţi este, în mod clar, o valoare centrală. Dar, după mintea mea, pentru ca individul uman – oricine ar fi şi oriunde ar trăi – să se poată bucura de mai sus amintitele drepturi şi libertăţi, el trebuie, între altele, să îndeplinească o condiţie minimală: aceea de a fi viu.
Circumstanţe explicative
În timp ce câte 1.000 de civili mor, în medie, în fiecare săptămână în Siria, ucişi de trupele loiale regimului Assad, Occidentul liberal şi democratic continuă să evite o intervenţie directă în această ţară. Ce valoare mai au, în astfel de condiţii, sforăitoarele discursuri politice despre drepturile şi liberăţile individului, mie unuia nu îmi este deloc clar. Non-intervenţia sau, poate, doar amânarea intervenţiei sunt variante de reacţie care au – desigur, dacă acceptăm şi introducerea în discuţie a unor circumstanţe explicative – şi un anumit temei, de asemenea lesne de descifrat. Regimul Assad, vinovat deja de crime abominabile, nu merită să fie sprijinit de Occident, dacă principiile mai contează măcar cât negru sub unghie pe scena internaţională. Dar nici opoziţia siriană nu este alcătuită, în realitate, doar din sfinţi şi din apostoli puri ai libertăţii. Sursele deschise descriu, amănunţit, inclusiv grupări siriene de opoziţie islamiste şi extrem de agresive, multe cu o agendă politico-strategică apropiată de aceea a organizaţiei teroriste al Qaida. Nici aceştia nu merită să fie ajutaţi, dacă luăm în calcul nu doar valorile, ci şi interesele strategice fundamentale ale lumii occidentale (din care, să nu ignorăm acest fapt, face parte şi România). În aceste condiţii, o întrebare rămâne complet fără de răspuns: şi, până la urmă, pe civilii sirieni, aceia care ar trebui să aibă, şi ei, drepturi şi libertăţi, cine îi apără? În condiţiile date, se pare că – în funcţie de identitatea religioasă concretă a celor despre care vorbim – doar bunul Dumnezeu sau slăvitul Allah.
