15
Îl ȋntreb cât mai stă pe facebook. Îmi spune că mai stă două minute. E normal să aibă deja gagici ȋn cap, maşini Audi şi alte bazaconii, doar şi-a luat bacalaureatul (asta e şi cea mai mare ispravă profesorală, educaţională cum s-o fi numind, mă rog, din viaţa mea) şi acum ne pregătim de facultate. Din şcoala gimnazială – de când l-am „preluat” de la Suatu – colegii profesori, ȋn special directoarea, mediul, familia, nu-i dădeau prea mari şanse să se ȋmplinească prin ȋnvăţătură, vedeau ȋn el un copil lipsit de potenţial, cel mult un drăcuşor ȋmpieliţat, poate ceva mai dezgheţat decât alţii şi care bate toată ziua mingea ȋn curtea şcolii şi pe maidane. Obsesia lui era fotbalul şi părea că nu poţi să-l prinzi ȋn plasă cu metode didactice omologate prin planificări şi planuri de lecţii pe care, oricum, nu le citea nimeni, dar de cerut, le cereau toţi.
Într-adevăr, C8ilu’ (botezat aşa pentru abilităţile vocale de a imita voci de pe ȋnregistrările emisiunilor cu Unguru’ Bulan sau cu Vacanţa Mare, pe care le ştia oricum pe de rost) era un personaj mic, negricios, inteligent şi agil, cu o mustaţă de rozător şi cu ochi de veveriţă, dar cu o lene de urs hibernatic. Însă de când l-am luat să locuiască ȋn camera mea de pe Aurel Vlaicu – nu ştiu ȋncă nici acum, după câţiva ani buni, dacă am făcut-o pentru el sau pentru mine – ȋmi bucură existenţa, chiar dacă am de luptat, adesea când mi-e lumea mai dragă, cu gafele, cu gena sau cu lenea lui proverbiale. Uneori, e o luptă dură, dar de fiecare dată când am simţit că ȋmi vine să renunţ, m-am imaginat cum aş arăta eu, cum aş fi eu ca părinte (o imagine şi acum destul de confuză pentru mine), şi m-am gândit că un tată bun sau un tată ȋnţelept, după ce vede că restul planurilor pedagogice s-au dus de râpă, lasă orgoliul deoparte, conştientizând, totodată, incompleta capacitate de autoevaluare a copilului, a adolescentului, şi ȋi iese el ȋn ȋntâmpinare, iertând totul sau prefăcându-se, pe moment, că iartă totul, ca apoi, mai târziu, pe nesimţite, poate inconştient, să şi ierte.
Am trecut ȋmpreună prin multe scârbe şi dureri, dar le-am trecut cumva. Acum, C8ilu’ este singurul elev din Suatu – de generaţii bune – care devine absolventul unui liceu de succes sau, mă rog, de tradiţie, din Cluj. Nu mai vorbim de faptul că şi-a luat bacalaureatul mai mult decât rezonabil, ȋntr-o ţară, ȋn nişte vremuri şi ȋntr-un sistem ȋn care ȋn mod regulat 50% dintre elevi şi-l pică. Previziunile pesimiste ale directoarei din Suatu (retard mintal, posibil abandon şcolar, scria printre altele ȋn fişa lui de la ora de dirigenţie – am avut ocazia de a o parcurge alături de ale altor elevi) nu s-au adeverit, din fericire. După patru ani de liceu la Cluj, la Informatică şi apoi la Blaga – şcoli unde ȋl puteam supraveghea ȋndeaproape – am reuşit să ȋnfrângem ursita şi să urmăm ȋndemnul lui Sartre (ȋndemn pe care l-am citit ȋntâia oară ȋn viaţa mea pe pereţii şcolii Jilava 24 – aşa numeam noi, ȋnvăţăceii gimnazişti, fosta generală ’24 desprinsă pe atunci de Liceul, astăzi Colegiu, Pedagogic din cartierul Gheorgheni – era aşezat ȋntr-o ramă şi scris cu cariocă, de fiecare dată când coboram sau urcam scările ȋn pauză, treceam prin faţa ei): „Nu contează ce-a făcut istoria din tine, contează ce-ai făcut tu cu ceea ce a făcut istoria din tine”. Din păcate, dintre colegii lui de clasă de la Suatu, cei mai buni, premianţii de altădată, nu au reuşit decât să se integreze de minune ȋn peisajul posteducaţional autohton: unul a abandonat şcoala ȋn clasa a noua şi a plecat la muncă ȋn Italia, iar celălalt şi-a picat destul de onorabil Bacalaureatul.
Părinţii C8ilului, care duc ȋn Suatu o viaţă nelipsită de griji (ȋndeosebi de cele materiale, din păcate), au patru copii şi trăiesc mai mult din ajutoare. O societate de caritate, prin bunăvoinţa unei doamne din Elveţia, din câte am ȋnţeles, ȋi mai ajută din când ȋn când. Când am sosit, ȋn primul meu an de ȋnvăţământ, la Suatu, am ȋnţeles că nici măcar nu aveau acoperiş la casă. Tatăl – distrofie musculară ȋn ultimă fază. Munca depusă la Canal, pe vremea lui Ceauşescu, când era ȋncă un biet adolescent, l-a ȋncărcat cu o boală grea. Se ridică greu de pe scaun, parcă ar fi el ȋnsuşi un scaun cu arcuri. (Chiar când termin pasajul ăsta de scris, C8ilu’ către mine, turnându-şi din sticla de Sprite – ȋncercăm să ne lăsăm de Cola, chit că tot aia e – şi fixând-o cu privirea, zice: „Ungure, şi sticla asta… tot un c8il ȋi şi ea…”).
Dincolo de metafore, un lucru e sigur: trebuie să ne lăsăm de Cola.
