Dilema postmodernităţii
Cruciada democraţiei începe cu o profetică disjuncţie : « secolul XXI va fi etic sau nu va fi deoc ». Aparent, butada semnalată de Gilles Lipovetsky în vederea asumării societăţii postmoderne ca epocă a « amurgului datoriei », cel puţin înţeleasă astfel din punct de vedere moral, presupune o acustică mai puternică decât ecoul religios al dictonului care anticipa, prin Malraux, o flagrantă avangardă spirituală (« secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc »). De fapt, indiferent de perspectivă, două discursuri par să domine conştiinţa societăţii de consum : pe de o parte, cel al renaşterii moralei, pe de altă parte, cel al decadenţei, dizgraţiei politice şi individualismului indignant. « Ceea ce nu ne împiedică, în acelaşi timp, să vedem perpetuându-se, în descendenţa directă a unei lungi continuităţi seculare, un discurs social alarmist care stigmatizează falimentul valorilor, individualismul cinic, « sfârşitul moralei »1.
Prejudecata postmodernă cu care am crescut a fost aceea de a asocia cultura individualistă cu imoralitatea. Cu toate acestea, contemporaneitatea găzduieşte melanjul dintre vechea şi noua morală, generate astfel nu doar într-un jargon etic cât mai curând într-un peisaj cotidian de conformism şi de revoltă, de mitizări sociale şi de animări culturale.
Astfel, miza acestui articol este aceea de a situa într-un discurs comun o notă de autenticitate prin încercarea de a susţine un anumit parcurs al moralei moderne sub lupa căreia societatea contemporană pare că păstrează caricatural ceea ce Lipovetsky înţelegea printr-un « amurg al datoriei ».
Individualismul, religie a maselor. Două morale, o singură societate
Rigoristă, etica modernă laică declanşează după 1700 o secularizare etică menită să adopte perspectiva unui canon etic fără abatere, obedienţa faţă de formele unei datorii perfecte, la capătul căreia democraţia individualistă idealizează normalizarea şi disciplinarea vieţii individuale şi publice. Într-un anumit sens, acest ciclu al moralei moderne « ca religie a datoriei laice » după cum o apreciază Lipovetsky este mai curând o metaforizare a datoriilor tradiţionale către Dumnezeu transpuse în datorii către sine, individualizate, situate în revers, în dezavuarea unui cult al persoanei.
Epoca postdatoriei nu înseamnă în mod necesar o eră a « ieşirii din religie ». Categoric, Gauchet s-a grăbit în etichetarea unui segment epocal al democraţiilor dezvoltate dincolo de “datorie”. De bună seamă, etica actuală este slabă, minimală, dezvoltându-se “fără obligaţie şi fără sancţiune”, deci în cadrul unei societăţi natural postmoralistă. Cu toate acestea, caricature datoriei se desparte de cruciadele fundamentalist clasice. Individualismul se consumă ca o religie a maselor. Întrebarea, de fapt, este una simplă şi aparent provizorie : care este saltul de la caricatura datoriei la « sfârşitul istoriei » ?
Barometrizarea decadenţei pare imposibilă. E drept, « ziua de mâine va semăna întrucâtva cu lupta pe care o dau între ele aceste două logici antagoniste ; una, depărtându-se de soluţiile extreme, luând în considerare complexitatea atât a socialului cât şi a situaţiilor individuale, inventând dispozitive numeroase, experimentale, personalizate ; cealaltă, întorcând spatele realităţilor sociale şi individuale în numele unui nou dogmatism etic şi juridic. Ca atare nimic nu este definitiv, sfârşitul datoriei nu înseamnă « sfârşitul istoriei ».
Postmodernitatea păstrează suflul unei înnoiri cel puţin prin prisma alurii atipice pe care o promovează. În ochii mei, ea rămâne însă o epocă a fragilităţii sociale, a haosului organizator şi zeflemist, care continuă cu satiră intenţii nobile şi tradiţionale, situând virtutea şi valorile morale ca monede de schimb între două paradigme istorice : cea a moralei datoriei, respectiv cea a amurgului datoriei. De aceea, în locul conştiinţei publice s-a aşezat un soi de eticism, de morală minimală şi de penurie spirituală din care societatea se inspiră pentru politici voluntariste, relativizări economice, normalizări laxe şi negocieri morale. Mai bine spus, Eul dispune deseori, în propria disciplinare, de trocuri morale, gestionate prin alegeri bruşte între ceea ce impune plăcere şi ceea ce oferă utilitate, între ceea ce stă dincolo de bine şi de rău şi ceea ce graţiază într-o clipă, conformismul, comoditatea de fotoliu şi bunăstarea.
Omul postmodern, zappeur între voinţă şi putinţă
De bună seamă, « bunăstarea a devenit Dumnezeu iar publicitatea profetul său. Spiritualităţii i se închină un loc resemnat, individul devenind, în toată vâltoarea postmodernă, un peren zeppeur între dimensiunea intimă a dorinţelor sale şi a influenţelor clericaliste şi zona exhuberanţei, a refulărilor sociale, a terenului public, în care a vrea şi a putea par să coexiste fără constrângeri mutuale. Nu este vorba despre libertatea de expresie, ci despre maniera în care religiosul întovărăşeşte o epocă a postdatoriei. Discursul obligaţiei morale este unul al secularizării. Într-un fel, cultura autodeterminării individualiste a luat în stăpânire sfera morală : epoca fericirii narcisice, deci egoiste, nu este cea a lui « totul este permis » ci cea a unei « morale fără obligaţie şi fără sancţiune ». Nu pot să nu remarc însă un paradox al postmodernităţii în acest sens : mai mult ca niciodată, acum persoana este asumată ca o valoare centrală, iar obligaţia de a respecta umanitatea din noi rămâne nu doar în lupa unui comandament religios, cât şi a unuia moral, ba chiar socio-politic. Morala individuală a făcut obiectul unui elogiu sistematic, numai că postmodernul are tentaţia de a spune mai întâi Eu şi mai apoi Dumnezeu. Nu de puţine ori am simţit că trăiesc în contradirecţia acestui « curent ». Într-un fel, trăim laolaltă nietzschean : cu incertitudine, diletantism şi scepticism. Nimic din toate acestea nu semnează însă sfârşitul istoriei. Postmodern, aşa- zicând, to be continued.
- Gilles Lipovetsky, Amurgul Datoriei, Editura Babel, 1996, p. 17
