În două anchete succesive publicate în Dilema veche, Marius Chivu îi întreba pe intervievaţi despre „cel mai sexy personaj fenimin din literatura română”, respectiv „cel mai sexy personaj masculin”. Răspunsurile au fost variate, multe neaşteptate (fata de împărat din Călin [file de poveste] nominalizată de două ori sau femeia nenumită din poeziile lui Emil Brumaru), dar detaşat, la ambele categorii au câştigat eroii din Patul lui Procust, Doamna T (urmată de Nadina lui Rebreanu) şi Fred Vasilescu. Şi uite aşa se verifică şi proverbul , Camil Petrescu având grijă să-i adune pe cei ce se aseamănă.
Ca să sperăm la scrierea unor prequel-uri, pentru a vedea cum erau Fred şi Doamna T înainte să ajungă „cei mai sexy”, cum arătau copii sau adolescenţi, e cam târziu. Va trebui să ne mulţumim cu varianta lor deja updatată. Însă avem în literatura română câteva nume cu potenţial, care ar putea, la eventuale continuări ale romanelor, să scoată la iveală personaje (masculine) dintre cele mai fermecătoare.
Dacă pentru tinerele cititoare, predispuse la empatie, din anii ’60, Ursu, eroul Cireşarilor, era personificarea sex-appeal-ului adolescentin (cu toate că nici cele care au recuperat târziu lectura nu au rămas indiferente), cele post-revoluţionare îşi au plăcerile lor.
Primul la care mă gândesc este Tinuţ, personajul principal al lui Ovidiu Verdeş din Muzici şi faze. Prima dată l-am cunoscut prin intermediul unui manual alternativ de clasa a IX-a, în care era inserat un fragment din roman; pe atunci Tinuţ era băiatul exclus de la petrecerilor alor săi, cel care era conştient de formele voluptoase ale mamei şi, mai ales, băiatul care-şi aminteşte de mirosul unic dintre salteau şi spătarul de lemn al patului. După ce am găsit romanul, Tinuţ a devenit tipul extrem de interesant, îndrăgostit de Hari şi admirându-l pe Bodi, chitaristul cu planuri de plecat din ţară şi, mai ales, tipul care ascultă şi înregistrează muzică bună. Când, din „voia” Partidului, fiecare trebuia să se descurce cum putea, Tinuţ învaţă şi el de pe unde apucă mersul afacerilor amoroase şi muzicale. „Educat” cu Led Zeppelin şi Pink Floyd, trebuie să se fi transformat într-un tip pe cinste, din liga lui Fred Vasilescu.
(Într-un joc de imaginaţie, mă gândesc ce întâlnire reuşită ar fi aceea dintre Tinuţ şi Micha, personajul din Aleea Soarelui, romanului lui Thomas Brussig; ambii copii ai unor republici comuniste – primul română, al doilea germană, având aproape aceeaşi vârtă şi aceleaşi pasiuni muzicale, Tinuţ şi Micha ar fi făcut o echipă minunată).
Al doilea personaj cu şanse pe viitor este Luca, eroul-povestiror al romanului lui T.O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. E drept că cel care se dovedea la început un copil adorabil devine un puşti pus pe şotii şi cu spirit de aventură împins la extrem; dar tocmai energia pe care Luca o are şi iventivitatea nelimitată îl fac un favorit al anchetei demarate de Marius Chivu. Dacă în 2004, anul publicării cărţii, Luca avea 10 ani, acum trebuie să fie un tânăr în toată puterea cuvântului; sper însă că receptivitatea de care dădea dovadă la sfârşitul clasei a patra (preluând în propriul discurs replicile mature ale celor din jur) nu se manifestă în prezent în alegerile vestimentare şi că Luca, dragul de el, stă departe de pălăriile Fedora, ochelarii cu rame groase şi papionul asortat la tenişi. Căci, altfel, perspicacitatea cu care odinioară dejucase planurile meschine ale verişoarei Kiti şi pe cele ale Piraţilor şi Teroriştilor, îl anunţă astăzi ca pe un partener de dialog fermecător. Şi unde mai pui şi sensibilitatea literară: „Vara este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al florilor”.
Cu Tinuţ şi cu Luca aşteptând revenirea în roman la o vârstă potrivită unor astfel de topuri, Camil Petrescu ar trebui să înceapă să-şi facă griji, căci supremaţia riscă să-i fie serios pusă în pericol.
