Despre îngerii lui Brumaru.

Se spune că Sfântul Pahomie cel Mare, „întemeietorul vieţii de obşte“, monahul care a determinat trecerea de la pustnicie la viaţa comunitară monahicească, ar fi avut o întâlnire cu un înger şi, în urma ei, a întemeiat prima mănăstire, într-un sat de lângă Nil. Între regulile pe care Pahomie le-a preluat de la înger, “una, cunoscută ca regula îngerului, e cu totul neobişnuită”. Călugării erau “clasificaţi” în 24 de categorii, numite după cele 24 de litere ale alfabetului grecesc, de la alfa la omega, în funcţie de însuşirile lor omeneşti şi duhovniceşti. Singurele exemple pe care le avem din această clasificare sunt cele două extreme: iota ι, cea mai simplă literă a alfabetului, era pentru cei naivi, copilăroşi, inocenţi, iar litera chi χ pentru cei cu un desen sufletesc complicat, dificil. Această istorie se află în Jacques Lacarrière, Les Hommes ivres de Dieu şi am găsit-o citată de Andrei Pleşu în capitolul Îngeri şi litere din cartea Despre îngeri (Humanitas, 2003, pp. 204-206). Mai multe detalii despre felul în care îngerii dau litere fiecărui om se află în două scrisori lăsate urmaşilor de către Pahomie, redactate, din nefericire pentru noi, în „limba îngerului“, un cod pe care nimeni nu a fost încă în stare să-l descifreze.

Mi-am amintit de povestea literelor legate atât de om cât şi de ocrotitorul lui ceresc, citind volumul Rezervaţia de îngeri de Emil Brumaru, carte şi autor cărora cred că li s-ar potrivi exact cele două litere rămase nouă din împărţirea făcută de Sfântul Pahomie: inocenţa, chiar naivitatea combinată paradoxal cu o complicată alcătuire interioară. Îmi amintesc că atunci când am scris, cu ani în urmă, despre lirica lui Emil Brumaru, titlul articolului meu era „Pentru copii şi pentru rafinaţi“ (trimitere la un poem de Max Jacob), formulă care cuprinde, în fond, aceeaşi împăcare a extremelor. De alfel, Emil Brumaru are în creaţia lui porniri şi voluptăţi copilăreşti, litere simple, de la cele de asociere ilicită cu personajele cărţilor copilăriei (Robinson Crusoe fiind prietenul privilegiat), până la pornirile senzuale care nu lipsesc nici ele din lumea unui copil. Şi, pe lângă acestea, cântecele naive, un fel de irmoase, în care cruzimea trăirii erotice e totuşi plină de candoare. Chiar bocetele lui de adult sunt cu brutal-inocente răsfăţuri. Toate aceste mici litere iota se adună într-o literă poetică mult mai complicată şi mai puternică. De aceea nu l-aş socoti niciodată pe Emil Brumaru un poet minor: el aduce o literă nouă în poezia noastră.

În recentul volum Rezervaţia de îngeri avem aceleaşi extreme, unite mistic, naivitatea şi rafinamentul, dar, tot mai clar, se ridică la suprafaţă un semn nou, cel al melancoliei, cel al amurgului, al întâlnirii luminii cu întunericul, a vieţii cu moartea. Cuvântul moarte, a spus poetul la lansare, apare pentru prima dată în lirica lui. Ca influenţe discret înglobate – poate ar trebui să le numim mirodenii lirice – avem patru tonuri : cel shakespearian, din Sonete (a se vedea începuturile poemelor lui Brumaru, şi acestea în majoritate sonete), cel voiculescian, din Ultimele sonete…, cel rilkean din poemele cu îngeri şi cel arghezian din poezia de dragoste, din psalmi, dar şi din poemele ludice ale lui Arghezi. Acest lucru nu e întâmplător : Arghezi este cel care împacă iubirea mistică cu dragostea pur omenească, este cel care îl înomeneşte pe Dumnezeu, îl aduce jos, printre „crâmpeie mici de gingăşie“ care numai la oameni sunt de găsit. Dar este şi poetul cu îndrăzneli erotice deloc angelice şi o intensitate a sentimentului care numai la mult-ispitiţii sfinţi este de găsit. Emil Brumaru e, în aceste poeme, înger şi om – de altfel poetul semna adesea scrisorile cu „Îngerul jongler Emil Brumaru“. Dar există şi diferenţa specifică lui: pentru Brumaru, angelicul are sex, iar îngerii lui sunt, în majoritate, femei. Şi sunt gata să acopere cu aripa ca un baldachin, o scenă de dragoste pur omenească. Excepţii sunt puţine, de pildă îngerul muribund din Poate-am murit şi nu mai ştiu să-ţi spun…, care-şi uneşte aripa cu mâna omului din Ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor al lui Rilke şi care este, asemenea figurii morţii în limba şi poezia germană (der Tod), masculin:

Poate-am murit şi nu mai ştiu să-ţi spun…
Povestea mea-n cuvinte-obişnuite.
De mult simţeam cum glezna mi-o înghite,
Cu poftă parcă, roua spartă-n drum
De talpa grea, tot mai şovăitoare;
Îmi atârna-n şiroaie, de pe umeri,
Aripile ce trupul mi-l despoaie,
Gol şi plăpând, într-un amurg cu ploaie,
Aureola-mi se-nclina spre soare,
Încât de-abia-ncepeai blând să te dumeri
De nemilos de dulcea întâmplare
Că eu nu mai eram Îngerul tău
Călăuzindu-ţi sufletul prin hău…

Finalul are un timbru adânc, surprinzător, concluziv, cum cere regula sonetului. Dar la Brumaru şi începuturile (primul vers sau primele două) sunt memorabile: Începe anul. Ţi-am tot scris sonete…, La început a fost cuvântul / Pe urmă ai venit chiar tu…, Cu-n crin în mână, cu o spadă-n alta, / Îngerul meu trecea-nţeles cu soarta…, Când m-am uitat în urmă, nu erai,/ tu, înger păzitor. Nici înainte…

Imaginea îngerului feminin stă între un bărbat neliniştit, buimac, păcătos şi un Dumnezeu bun: „moale ca mătasea“ sau „fraged hău“, care priveşte blând, tandru, eventual cu binoclul sau închide ochii când nu trebuie să vadă, un Dumnezeu bijutier de trupuri şi de suflete, iertător, unul care se lasă chiar usturat la tălpi de om, când stă omeneşte şi dumnezeieşte „lungit/ Din iarba groasă pân’ la infinit“. Dacă Dumnezeul-femeie n-ar fi acaparat de cine ştie ce curente new age, aş spune că şi Dumnezeul din lirica lui Emil Brumaru are ceva feminin. Sau poate e doar tradiţionala Madonă.
Dar, oricum, în zilele noastre îngerii nu mai sunt de găsit pe toate drumurile, ca pe vremea Sfântului Pahomie. Astăzi îngerii trebuie ocrotiţi şi s-au retras în rezervaţii. Şi nu există rezervaţie mai frumoasă pentru ei şi pentru noi decât un volum de poezie.

Un comentariu

  1. Pingback: SemneBune > Dosar de Scriitor: Emil Brumaru (V)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *