Insomnia (V)

16
Secretul serialului „Lost”: fascinaţia vulnerabilităţii. A fragilităţii umane. Mă regăsesc din ce în ce mai mult în povestea asta, cu fiecare episod mai intens, mai dureros. Miza şi, totodată, marele câştig al filmului: deprinderea cu moartea. Înveţi cum să accepţi că mori; exersezi moartea. Mă întreb: oare nu acesta e şi sensul cel mai adânc al artei? „Ştiu, vom muri \ dar câtă splendoare” – uluitor versul lui Daniel Turcea.

17
Superlative feminine. Cea mai sexy actriţă: Monica Bellucci, nu e nicio surpriză, cred. Inclusiv în amarul „Irréversible”, un film care merită văzut de cel puţin două ori pentru că ştie să ducă la extreme ca nimeni altul cele mai opuse şi mai îndepărtate galaxii ale omenescului. Suprema armonie, suprema oroare. Totul e acolo.
Cea mai sexy cântăreaţă, din punct de vedere fizic – şi aici ştiu că puţini ar îmbrăţişa opţiunea mea – o spun fără să clipesc: Gwen Stefani. Ştiu că tipa e o ciudată şi mai ştiu că nu excelează în privinţa bustului, ba dimpotrivă. Dar, în ceea ce mă priveşte, posteriorul şi picioarele mi s-au părut dintotdeauna esenţiale la o femeie, mult mai importante decât sânii. În rest, vorba lui Caragiale (devenită recent şi titlu al unui concert de Tudor Gheorghe): Nu se poate cu de toate. Pentru asta, însă, Gwen Stefani n-are de ce să-şi facă griji: ea şi curul ei pot trăi bine mersi.
În fine, cea mai sexy voce, de data aceasta, e o descoperire recentă: Lana del Rey. Lostriţa asta de femeie m-a fermecat instant, de am şi uitat complet timp de câteva săptămâni nu doar de – să spunem – mai vârstnicele ei rivale în acest top, franţuzoaicele Patricia Kaas şi Mylѐne Farmer (doamne, cum mai ascultam întruna „L’Heure du jazz” sau „Xxl”) – ci, mai grav, nu-mi mai venea să ascult altceva decât acalmia bizar-senzuală pe care o lăsa în urmă vocea domoală a americancei. Am ascultat o lună întreagă doar albumul „Born to die”, pe care mi l-am cumparat taman din Paris, asta după două săptămâni în care fredonam deja întruna în maşină „Blue Jeans”, „Video Games” şi „Summertime Sadness”. Înnebunisem de-a binelea. Carina, însă, prevăzătoare, mi-a comandat dinainte restul albumelor care îmi mai lipseau din colecţia UB 40 \ Ali Campbell, prin intermediul tatălui ei care lucrează în Anglia – firma Amazon nu face livrări în România pentru motive care mă depăşesc –, CD-uri pe care le-am primit cu un an înainte în pachetul de ziua mea deschis tocmai la Muşca, în munţi, unde mi-am sărbătorit şi ultima zi de naştere alături de bunica. Aşa că, după o vreme, mi-am mai revenit şi, având cu ce, am dat-o din nou pe reggae.

18
Trebuie. M-am decis. Trebuie să încep să produc bani. Adică să mă gândesc mai serios la bani. Dac-aş putea să-i fac peste noapte, aş fi cineva. Dar nu sunt. Să-i fac peste noapte, zici. Dar cum? Oi fi eu nocturn, dar cam la asta se rezumă toată legătura mea cu Batman.
Variante, zici? Care variante?
– Să cultiv marijuana (unde?)
– Să plec în Anglia (când?)
– Să-i obţin din afaceri, multilevel marketing şi alte teorii… (cum?)
Aiurea. Primul lucru pe care ar trebui să-l fac e un site sau chiar trei, pe domenii: unul pentru nunţi\organizări evenimente\muzică live cu orchestra; altul pentru trupa de teatru\stand up comedy\spectacole\teatru stradal şi, în fine, unul de cultură literară\scrieri\publicaţii\colaborări culturale. Problema e că …altceva nu ştiu să fac. Şi aşa sunt prea multe oricum, şi când alergi după mai mulţi iepuri deodată… Acesta a fost dealtfel cusurul meu de dintotdeauna – mi l-au semnalat toţi prietenii mei apropiaţi, şi, dintre ei toţi, parcă cel mai bine, Călin Teutişan. Poate că singurul lucru, pe care ştiu să-l fac cu adevărat, e să scriu.
De ce e musai să o fac? Pentru că trebuie să repar cumva, măcar parţial, greşeala de a fi pierdut, după moartea bunicii, casa în care am crescut. Mi-au luat-o. Materialiceşte, nu mai am nimic. Ah, şi cât a mai tras Buni de mine pe când era încă în spital, până nu se agravaseră ireversibil lucrurile, să mă duc şi să fac actele pentru casă, căci doar eu i-am îngrijit pe amândoi, doar eu le-am purtat mereu de grijă, nu mama care era plecată în ţări străine pentru bunul ei plac şi pentru propriul ei interes, că doar nu pentru noi. Nu m-am dus. Din naivitate? Pentru că detestam să fac aşa ceva? Pentru că uram actele şi hârţogăriile? Sau pentru că nu mi-am putut închipui că ar putea să moară – cel puţin nu în iarna aceea, nu atât de repede – la fel cum nu mi-aş putea închipui că ar putea muri Dumnezeu, crezând efectiv că Buni nu va muri niciodată, că se va întâmpla ceva, sigur se va întâmpla ceva în ultima secundă, se va descoperi un leac sau o minune?… Nu ştiu, nu mai ştiu, dar nu am putut să cred defel în moartea ei. A fost, practic, cel mai puternic act de credinţă din viaţa mea, motivat de însăşi întreaga mea existenţă de până atunci ajunsă la încremenire şi la încordare maximă, singurul pur şi cel mai naiv dintre toate.
În chip raţional, însă, a constituit punctul zero al fraierului A.M. Punctul în care mi-au luat tot ceea ce bunica îmi lăsase după o viaţă dusă în mizerie, preocupată, sărăcuţa, să nu o duc şi eu la fel. Ze-ro. Mi-a luat-o. Te-a făcut, fraiere! Liber şi falit – e bine şi aşa. Să ne apucăm acum de treabă liniştiţi. Oricum, nu doar Dumnezeu e Sus şi vede. Mai nasc şi acolo Oameni.

19
Întâlnesc drept moto al unui roman mai modest – „Preţul nemărturisit al zilelor”, de Elena Gronov-Marinescu – o reflecţie aparţinând lui Montesquieu şi care nu mă mai înfioară ca altădată: „Există un răgaz prea scurt între timpul când suntem prea tineri şi timpul când suntem prea bătrâni”. Am avut sentimentul ăsta recent, când am împlinit 30 de ani.
Bineînţeles că Ea, însă, a fost din nou acolo, vindecându-mă, dacă nu total, măcar parţial de trauma asta cu midlife crisis. Ai putea să crezi că o femeie, care nici măcar nu a împlinit încă 20 de ani, e capabilă de aşa ceva? Nici măcar nu ştiu cum a reuşit. Cert este că, atât în lupta asta surdă, pe care o duc adesea cu mine însumi, cât şi în toate mizeriile pe care le-am trăit în anul de graţie 2013, am primit – mi s-a trimis? – un aliat de încredere, care a şters pe jos cu toate scenariile mele kafkiene, aşezându-mi deasupra o Monica Bellucci şi un soare de Cipru.
Acum vorbim despre casă, încercând să punem laolaltă noduri şi semne. Despre casa pe care nu o avem. Facem planuri. O să fie bine. Nu ştiu ce m-aş face fără Carina. Are mare dreptate când spune că singurul lucru de care avem nevoie e Dragostea, că lucrurile, de fapt, nici nu stau chiar atât de rău pe cât s-ar părea, că avem nevoie doar de puţină ordine a priorităţilor în viaţa noastră şi că, pe de altă parte, nu are rost să ne „muncim” tinereţea pentru casa pe care o visăm (doamne, de unde le scoate fata asta?). O să fie bine.
Ar fi de ajuns şi o garsonieră. Mi-e capul încă la casa galbenă cu etaj, recent construită, din Gilău, pe care am văzut-o împreună anul trecut. I-a plăcut mult şi ei. Faptul că era încă nefinisată şi, evident, nemobilată, ne permitea să dăm frâu liber imaginaţiei. Am înţeles că nu s-a vândut încă. Piaţa imobiliară e în continuare blocată. Cât mi-aş dori să o cumpăr la fel cum i-aş cumpăra o ciocolată, să i-o aşez în palmă. Mă rog, cheile. Mă despart de treaba asta doar 100.000 de euro, bani pe care i-aş obţine din salariul de profesor în 200 de ani.
O să fie bine.