Cunoaştere de noapte (4)

De-a lungul vieţii, noaptea mi-a adus în somn imagini felurite ale mării. Prezenţa ei, în plin uscat al minţii, e semnul libertăţii care vine să-mi dezrobească sufletul pentru o clipă.
În tinereţe, am visat odată că apa năvălea în pragul casei, chemată de un dor lăuntric şi dacă îi strigam pe ai mei de-afară, să iasă iute să o vadă, ei îmi spuneau că nu zăreau nimic în curtea goală. Iar altădată, marea se zbătea chiar înăuntrul meu fără să poată izbucni în revărsare. Într-un somn de amiază, mi-a nălucut că desenam pe hârtie corăbii şi vapoare, iar pe măsură ce le încheiam conturul, ele dispăreau de pe foaie, plecând în larg. Într-o noapte, am visat că puteam vedea prin oameni şi ceea ce dibuiam dincolo de înfăţişările lor era marea, iar din spatele cuvintelor se auzea necontenit zgomotul valurilor.

Cu trecerea anilor, adormind, am prins să îmi întorc privirea către ţărmuri. Erau acoperite straniu nu de scoici şi alge, ci de fărâme de scrisori şi poze din toate vârstele de până atunci. Când încercam să mă aplec şi să culeg fragmentele de chipuri şterse ori câte o fâşie de cuvinte, pe mâna mea se aşeza o altă mână, pe ochii mei se deschideau alţi ochi şi umbra mea, culcată pe nisip, se desfăcea în mii de umbre.

După moartea tatălui meu, plaja din somn a devenit locul meu de întâlnire cu fiinţa lui descătuşată. Sosea întotdeauna dinspre mare, eu îi ieşeam în cale de pe ţărm. Străbăteam împreună dunele, într-o singurătate de început ori de sfârşit de lume, povestindu-ne fără glas. La deşteptare, golul dintre noi, absenţa, îmi erau doar aparente, atât de viu fuseserăm alături.
Apoi când o vegheam pe mama, într-o noapte, în cămăruţa de spital, în care ea de-abia mai pâlpâia, am desluşit un vuiet ca de ape. M-am ridicat să văd ce se întâmplă. Eram sus, la etaj, iar de la geam, în întuneric, sclipeau lumini îndepărtate, ca de vapoare ancorate vag în port. O clipă am trăit senzaţia că sunt cu mama în vacanţă, înconjurată de neliniştile mării. M-am scuturat să-mi vin în fire, însă era în aer un clocot ca de aripi, şi, trează fiind, am desluşit cum se apropie marea. Deşi mama murea pe-ncetul lângă mine, m-a copleşit o bucurie-nfricoşată.

După mai multă vreme de atunci, am poposit în vis cu ea, în faţa unei mări cu valurile nemişcate. Tot peisajul ce ne-nconjura părea pictat, de parcă amândouă eram într-un tablou. Brusc, mama s-a întors şi m-a rugat să îi aduc parfumul apei de la mal. Am chemat-o să vină şi ea, pentru că marea însemna să fim împreună.

– Şi pentru mine marea e să fiu cu tine, a şoptit ea.
Atunci, în apropiere, cineva m-a întrebat:
– Cu cine vorbeşti?
– Cu mama, i-am răspuns. Nu vezi?
– Nu, s-a tulburat glasul. Vorbeşti singură. Nu mai e nimeni cu tine.
Am dat din umeri şi am plecat din tablou ţinându-ne de mână.

***
După o vreme, ‘cunoaşterea de noapte’ mi-a revelat un înţeles al mării, pe care-l presimţisem dar nu îl adânceam. M-am pomenit în larg. Eram cu soţul meu şi îi spuneam ce tare îmi doream să locuim pe valuri, chiar acolo.
– Cum să ne facem un lăcaş pe apă, fără primejdia cufundării? m-a cercetat cu sufletul la gură.
Pe când vorbea, am coborît în unde, dar pielea nu mi se uda şi rămâneam plutind într-un albastru care mă luase lin cu sine.
“Marea aceasta-i Dumnezeu!”, am tresărit cu mintea-n flăcări şi m-am zbătut să mă trezesc, ca să nu mor de frumuseţe.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *