24
(Sâmbătă, 23 iunie)
De două zile umblăm pe coloana vertebrală a planetei, uitând de Istorie şi chiar şi de cele mai obscure migraţiuni din epocile fără cronici. Încet, urcând mereu, navigând pe torente între o cascadă şi altă cascadă, pe canale liniştite, între o cataractă şi altă cataractă, obligaţi să ridicăm luntrile în ritm de hei-rup din treaptă în treaptă, am ajuns la ţinutul unde se înalţă Marile Podişuri. Spălate de straiele lor — când le vor fi avut — de milenii de ploi, sunt Forme de rocă goală, reduse la grandioasa elementaritate a unei geometrii telurice. Sunt primele monumente ce s-au ridicat pe scoarţa terestră, când încă nu existau ochi care să le poată admira, şi însăşi vechimea lor, singularitatea obârşiei lor,
le conferă o copleşitoare măreţie. Unele par cilindri de bronz, piramide trunchiate, lungi cristale de cuarţ înţepenite între ape. Altele sunt mai întinse pe vârf decât la bază, toate acoperite de alveole ca nişte uriaşi madrepori. Altele au o misterioasă solemnitate de Porţi a Ceva — a Ceva necunoscut şi teribil — spre care conduc acele tuneluri ce pătrund în coastele lor, la sute de palme de capetele noastre. Fiecare podiş are o morfologie proprie, creată din muchii, tăieturi bruşte, profiluri drepte sau frânte. Cel ce nu este împodobit cu un obelisc purpuriu, cu un ţanc de bazalt, este străjuit de o terasă, are muchii şlefuite, îşi ascute colţurile, sau se încunună cu ciudate pietre funerare ce par participanţi la o procesiune. Pe neaşteptate, rupând această severitate a creaţiei, câte un arabesc de piatră, câte o fantezie geologică se pun de acord cu apa ca să aducă un strop de mişcare în acest ţinut al neclintirii. Acolo, un munte de granit aproape roşu, ce eliberează şapte cascade galbene din depozitul unei cornişe înalte. Dincolo, un râu ce se aruncă în hău şi se desface într-un curcubeu pe coasta jalonată de copaci pietrificaţi. Spuma unui torent clocoteşte sub enorme arcade naturale, amplificate de ecouri asurzitoare, înainte de a se despărţi şi a cădea într-un şirag de iazuri ce se varsă unele în altele. Se ghiceşte că sus, pe culmi, pe scara ultimelor întinderi lunare, se află lacuri vecine cu norii ce le păzesc apele virgine într-o singurătate unde n-a călcat niciodată picior de om. În zori se depune chiciura, se văd funduri îngheţate, maluri opalescente şi profunzimi ce se umplu seara, înainte de apus. Se înalţă monoliţi pe marginea prăpăstiilor, ace, semne, crăpături ce exală ceţuri; stânci zgrunţuroase, ce par nişte cheaguri de lavă — poate meteoriţi căzuţi de pe altă planetă. Nu vorbim. Ne simţim copleşiţi în faţa fastului măreţelor opere, în faţa multiplicităţii profilurilor, a intensităţii umbrelor, a imensităţii esplanadelor. Ne simţim nişte intruşi, pe punctul de a fi daţi afară dintr-un teritoriu interzis. Ceea ce se deschide în faţa ochilor noştri este lumea anterioară omului. Jos, în marile fluvii, au rămas saurienii monstruoşi, anacondele, peştii cu sâni, rechinii de apă dulce, ţiparii electrici şi lepidosirenii, împovăraţi încă de înfăţişarea lor de animale preistorice, diată a balaurilor din terţiar. Aici, chiar dacă ceva aleargă pe sub ferigile arborescente, chiar dacă albina lucrează în caverne, nimic nu pare să ştie că există fiinţe vii. Apele tocmai au fost despărţite, Uscatul a apărut, verdeaţa, iarba au fost făcute şi, pentru prima dată, se probează luminătorii ce vor cârmui ziua şi noaptea. Ne aflăm în lumea Facerii, la sfârşitul celei de-a Patra Zile a Creaţiei. Dacă ne-am întoarce încă puţin, am ajunge acolo unde începe teribila singurătate a Creatorului — tristeţea siderală a vremurilor fără tămâie şi osanale, când pământul era netocmit şi gol, şi întuneric era deasupra adâncului.
Alejo Carpentier, “ Paşii pierduţi”, traducere de Dan Munteanu Colán, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, reprodus cu acordul editurii.
