Un pact faustic

Cândva, Hannah Arendt scria despre cât de greu este să-i judeci pe indivizii prinşi în „furtunile intelectuale ale secolului douăzeci“. Avea dreptate. Opţiunile care ni se par astăzi limpezi precum cleştarul erau, mai cu seamă în perioada interbelică, reacţii înnebunitor de complexe la criza liberalismului şi a democraţiei. Dramaturgul, romancierul şi eseistul Mihail Sebastian, evreu român, ilustrează perfect această situaţie dramatică, adesea traumatizantă.

Născut Iosif Hechter în orasul-port Brăila, în 1907, Sebastian a năzuit toată viaţa să fie acceptat de egalii săi ca intelectual român autentic. S-a străduit cu disperare să devină scriitor iudeo-român, într-o ţară în care extremiştii de dreapta (dar şi unii politicieni din sistem) puneau vehement la îndoială „românitatea“ tuturor celor ce nu erau creştini ortodocşi. Un astfel de guru era Nae Ionescu, profesor de metafizică şi oracol pseudo-teologic, devenit, mai ales după 1934, principala voce intelectuală a fascismului românesc (cel de-al treilea din Europa ca amploare).

Îndrăgostit de Ionescu, Sebastian a lucrat între 1927– si 1934 ca redactor la ziarul acestuia, „Cuvântul”. A continuat să colaboreze la „Cuvântul” şi după ce publicaţia s-a apropiat mult de Garda de Fier, mişcarea mistic-revoluţionară care îşi propunea să cureţe România de străini şi de „„putregaiul“ liberal”. Venirea la putere a lui Hitler a radicalizat toate facţiunile politice din România.

Ca mărturie a tribulaţiilor sale, Sebastian a scris romanul „De două mii de ani” (1934), rugându-l pe Ionescu să-i prefaţeze cartea. Profesorul i-a făcut pe plac, dar rezultatul a fost un text strident de antisemit, construit pe dogme teologice învechite. Criticat în cercurile de stânga, în cele liberale şi în cele evreieşti pentru că acceptase toxica prefaţă a lui Ionescu, îndureratul Sebastian a replicat cu textul „Cum am devenit huligan” (1935), o pătimaşă filipică împotriva intoleranţei, definind atât fascismul, cât şi comunismul drept inamici egali ai libertăţii individului.

Sebastian se străduia să-şi promoveze imaginea de neprihănit democrat şi să-şi justifice colaborarea cu Ionescu la „Cuvântul”. Pe parcursul celui de-al doilea război mondial, Sebastian, victimă a unei umilitoare persecuţii, a ţinut un jurnal, publicat în anii 1990, când a făcut o frumoasă carieră internaţională, fiind adesea comparat cu jurnalele lui Victor Klemperer. A decedat în 1945, călcat de un camion. Unul dintre romanele sale antebelice avea premonitoriul titlu: „Accidentul”.

Marta Petreu a scris o carte pasionantă, tranşantă şi adevărată. Autoare a studiului Un trecut deocheat, o superbă analiză a trecutului fascist al lui E. M. Cioran (recenzat în „Times Literary Supplement” din 13 octombrie 2006), autoarea posedă calificarea necesară pentru a se ocupa de controversata temă a extremismului politic timpuriu al lui Sebastian. „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” explorează antiliberalismul şi antiraţionalismul lui Sebastian şi atracţia simţită de acesta faţă de varianta italiană a fascismului în timpul celor şapte ani, cât a fost cel mai de încredere aghiotant al lui Ionescu la „Cuvântul”.

Marta Petreu sfâşie vălul de semiadevăruri şi minciuni aşternut peste scrierile din tinereţe ale lui Sebastian şi peste durabila lui dragoste de Ionescu. Nici prefaţa bigotă a profesorului nu a izbutit să clatine loialitatea lui Sebastian faţă de un om pe care, în jurnal, îl descria drept încarnarea diavolului. Se pare, într-adevăr, că cei doi erau legaţi de o complicitate stranie, incomprehensibilă. Ionescu,– care va servi drept prototip logicianului din piesa lui Eugene Ionesco, „Rinocerii”, – a murit în 1940, dar strigoiul lui a continuat să bântuie coşmarurile lui Sebastian în timpul Holocaustului.

Argumentul suprem al Martei Petreu, scrupulos documentat, este că tinereţea lui Sebastian a fost plină de elanuri fasciste pe care, ulterior, a preferat să le ascundă, decât să le examineze. Ea a citit sute de articole scrise de Sebastian, în deplin acord cu viziunea colectivistă, întemeiată pe religie, a lui Ionescu referitoare la comunitatea etnică. Uneori, autoarea exagerează, insistând asupra unor semnificaţii poate neintenţionate: dacă este adevărat că Sebastian a avut de spus multe lucruri admirative despre statul fascist al lui Mussolini, tot atât de important este să ne amintim că, până în 1938, fascismul italian nu avusese o componentă rasistă şi că au fost şi evrei (printre ei, Vladimir Jabotinski) care au lăudat unele idei politice ale Ducelui.

Cu toate acestea, studiul de faţă este convingător, întrucât demonstrează cum intelectuali lucizi pot să se ataşeze de idei perverse şi de fantezii de un exclusivism grotesc. Totodată, el are multe de spus despre demonismul politic, nihilismul revoluţionar şi fundamentalismul religios – cele trei maladii care au decimat România (şi toată Europa Centrală şi de Est) în anii 1920 şi 1930. Tragica întâlnire a lui Sebastian cu fascismul a consonat, în multe privinţe, cu tendinţa general-europeană de a plasa sub semnul întrebării puterea şi valoarea raţiunii (subiect pe care Marta Petreu putea să-l aprofundeze).

În „Cum am devenit huligan”, Sebastian scrie: „”Spiritul critic nu poartă uniformă. Spiritul critic e un civil“”. Avea dreptate, dar, cum arată Marta Petreu, înainte de a fi scris aceste cuvinte înţelepte (dar şi după), el însuşi era gata să-şi emasculeze propensiunile critice. S-a ales, în schimb, cu binecuvântarea dispreţuitoare a unui profet al extremei drepte ce semăna leit cu Mefistofel.

Această carte necesară nu micşorează deloc presupusa statură a lui Sebastian, aşa cum s-au grăbit să acuze unii critici români furioşi. Mai degrabă aruncă o umbră justificată de îndoială asupra dubiosului statut iconic al unui „uman, mult prea uman“ intelectual.

(Articol apărut în „Times Literary Supplement” din 1 ianuarie 2010, publicat in traducerea romaneasca semnata de Virgil Stanciu in revista „22”, 26 ianuarie 2010. Tot in 2010 a aparut editia a II-a, revazuta si adaugita a volumului discutat mai sus. Sunt de acord cu autoarea cand scrie, in PS-ul din februarie 2010 al „Cuvantului inainte”, ca este vorba de o carte pur si simplu, iar nu o crima).