În tinerețe ne gândim la moarte mai ales atunci când irumpe brusc, precum fantasticul lui Todorov, în universul nostru ordonat și aseptic. De curând a murit un prieten suficient de îndepărtat, pentru ca moartea lui să nu mă lase complet indiferentă, fără să-mi producă totuși acele șocuri electrice pe care ți le pot administra morțile celor apropiați. O moarte așadar la distanța propice pentru câteva gânduri răzlețe.
De ceva vreme mă străduiesc să înțeleg legitimitatea tragediilor expuse mediatic (fără să vreau să supralicitez conceptul de tragic- mi-am făcut temele la capitolul Liiceanu). Mărturisesc acum că nu înțelegeam atracția morbidă a conaționalilor mei pentru fenomenul știrilor de la ora cinci (bineînțeles că le-am urmărit și eu în câteva rânduri, recunosc penitentă). În jurnalul Gabrielei Melinescu am fost surprinsă de modul în care suedezii (a se citi: occidentalii) tratează fenomenul social al morții: cu discreție, cu un soi de rușine fără mobil. Moartea este tabu în Suedia. Ceremonialul mortuar se desfăşoară pe-repede-înainte, cu obsesia întoarcerii fulgerătoare în rutina zilnică.
Nimic de genul acesta în societatea noastră, unde morții se plâng isteric, grotesc, de multe ori televizat. Fiecare din noi am asistat, cel puțin de câteva ori în viață, la spectacolul mediatic al morții altora. Am făcut-o, poate involuntar, din curiozitate ori dintr-un impuls voyeurist. Am rămas oripilați, șocați, dar nu de puține ori ușurați de proximitatea și de imposibilitatea tragediei în tunelurile paralele care sunt existențele noastre individuale.
Rostul tragediilor altora (sau propedeutica servită la cald în cadrul știrilor de la ora cinci) este, întotdeauna, de a-ți înveli propria existență într-un cocon delicat. Un soi de morală sui generis a nenorocirilor care nu (ți) se pot întâmpla, pentru că (nu-i așa?) suma ororilor e constantă. Mai multe pentru alții, mai puține în stoc pentru tine. Cred că toți funcționăm așa la un anumit nivel. Probabil așa se explică și empatia martirilor și a sacrificaților pe toate altarele lumii. A empatiza înseamnă a-i mulțumi semenului tău pentru că a încasat glonțul pentru tine, pentru că a tras lozul fatal (ca în Hunger Games), pentru că a ieșit din viață la momentul oportun pentru a-ți primeni ție Weltanschauungul și a te întrema ontologic.
Care dintre cele două lecții este mai reprobabilă? Cea a occidentului, care ascunde tragedia sub preș, ostracizându-și morții în spitale, morgi, crematorii? Sau cea a românului neaoș, care pune degetul pe rană în văzul țării, exhibând răniții, violații și morții la televizor?
Stirile astea nu exista,cel putin nu in aceasta forma extrema, in alte tari occidentale.Ele reprezinta un fenomen romanesc.Nu la manipulare sau la mesaje subliminale m-am referit in aceasta postare (desi nu le exclud nici pe acestea), ci la legitimarea unui astfel de fenomen printr-un public eterogen, constant si empatic (din ratiuni sugerate mai sus).
Stirile de la 5 au toate acelasi public-target,indiferent de tara . Bun , e foarte probabil ca publicul respectiv sa fie mult redus in Suedia ,temperat si de un alt nivel de civilizatie sau cine stie , mai putin manipulat/manipulabil .Ma gandesc ca la noi s-au speculat cu succes natura sentimentala, atractia romantioasa pentru dramele de tot soiul. Mai mult, e un fel de mesaj subliminal, * nu te mai plange ca ai viata grea,uite ce li s-a intamlpat lor..* Zic eu ca le este ,acum, cu mult mai greu romanilor sa-si cultive (regaseasca? ) eleganta si stapanirea de sine .