Bloc-notes. Un sentiment

Istoria civilizației noastre așează la început Cuvântul. Adică Logosul filozofic și pe Iisus Hristos. Au trecut două milenii sub acest dublu semn și nimic nu s-a schimbat esențial, deși proliferarea rostirii a devenit sufocantă, dacă nu cumva periculoasă pentru modul nostru de așezare în lume. Evoluția vertiginos accelerată a comunicării, de la manuscris, prin tipar, către era media și a rețelelor de socializare, pune simultan în criză Cuvântul lui Dumnezeu și Rațiunea greacă. Secularizare & derivă irațională… Tot mai numeroase cuvintele, mereu mai rară noima ! ]

Societatea în care trăim nu mai este împărțită între scriitori și cititori, predicatori și ascultători, autorități și receptori ai mesajului îndreptățit. Nu mai putem distinge, în vacarmul general, pozițiile-cheie care perpetuau memoria colectivă în stil catedratic. Sub iluzia că interdicțiile de orice fel s-au evaporat, lumea noastră și-a ieșit din balamale și oscilează delirant, fără busolă. Unde e Nordul acestui carnaval în care măștile se schimbă mereu, rolurile se împart aleatoriu și scenariul suferă permanente modificări ? Știu: e vorba despre democrație, reală sau închipuită, însă prezentă, ca o fantasmă atotcuprinzătoare. Nu aș explica logoreea universală care ne copleșește doar ca reflex cultural al unui regim politic. Dezordinea Occidentului, la periferia căruia ne agităm și noi, e mai profundă. În lumea bipolară a războiului rece, gravitatea, ca sursă a adevărului, avea destul spațiu de manevră. Credințele erau încă tari. Acum, nu mai există credințe tari, ci doar oferte comerciale prinse într-o competiție lipsită de reguli impunătoare.

Ceasurile moi, pictate de Dali, exprimă cu precizie acest timp diluat, fluid și volatil.

Înțeleg telescopajul aflat în spatele actualei confuzii: de la cosmosul ptolemaic, prin heliocentrismul copernican, spre angoasa pascaliană a spațiilor infinite și religia unei științe capabile să sfideze frontierele, făgăduind o falsă nemurire. E dramaturgia tipic faustică a omulețului care se trezește singur, fără Dumnezeu, într-un univers rece, la limita unei galaxii mărginașe, dar plin de cunoștințe inutile despre destinul său fatal: extincția, în lipsa oricărei certitudini definitive. Iată rezultatul a cinci secole de antropocentrism… Degeaba umplem vidul în care ne consumăm solitudinea cu divertisment, diversiuni geopolitice, nobile bătălii pentru o lume mai bună sau utopii globale. Nu prea mai e loc de întors, deși producția ideatică post-nietzscheeană a generat noi ”isme”, confluențe interdisciplinare, sinteze precare și fandări orgolioase către viitoarele provocări cognitive.

Mulți se întreabă de ce ne agățăm de prezent și cea mai facilă explicație țintește evidența că ne-am abolit trecutul și ne temem de un viitor perfect incontrolabil. Prezentul le dăruia stoicilor singura realitate palpabilă. El a devenit pentru noi coșmarul voios din care nu mai putem ieși: continentul tradiției se macină văzând cu ochii în latența motoarelor de căutare, iar ”ce va să fie” ne apare fie ca eshatologie ieftină, de supermarket, cu scadențe comic-anunțate la ziar, fie ca dezastru subit, fără cauze aparente. Nu recunoașteți aici trendurile ultimului deceniu hollywoodian ?

Departe de a fi născut o umanitate omogenă, globalizarea formează un imens depozit de sectarisme: colibe, bolgii, catacombe. Totul a devenit atât de complex, încât unica ieșire din labirint duce spre o nișă exotică. Identitatea regăsită ca alteritate ! CEO care se apucă de grădinărit. Orășeni care migrează spre natură, în ipostaze robinsoniene. Activiști civici care fondează biserici subterane. Pirați care formează partide. Grupuri academice selecte, care construiesc incinte de lut, ca în școala de la Bunești, inspirată de Petre Guran. Intelectuali de dreapta, refugiați pe Lapunkt.ro ! O puzderie de scene dantești, în cheia unei salutare auto-ironii…

Nișele de salvare au rost numai dacă le ocupăm discret, eliberați de obsesia vizibilității. Reflectoarele transformă viața în narațiune derizorie, de tipul sinuciderilor-Burberry. Tot ce se știe devine amoral și nu ne mai aparține.

Veți spune că până și naufragiații de pe pluta Meduzei aveau nevoie de un Géricault, așa cum cei de pe Titanic îl visau pe Di Caprio… De acord, însă stresantul conflict dintre legendă și viață trebuie cumva tranșat ! De aceea presupun că fericirea – încă posibilă – ar trebui căutată în numerele mici și în arcadiana recucerire a spațiilor private. În mainstream, ești fatalmente irelevant. Orice facem sub obsesia mediatizării devine inautentic, neînțeles, răstălmăcit, ridiculizabil. Sensul pierdut poate fi regăsit numai față către față, în strângerea unei mîini, în privirea directă a semenului, în comuna căutare a căldurii personale, în dialogul real. E doar un sentiment.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *